Printre nenumăratele suflete care alergau la Stareţ şi căutau de la el ajutor, mângâiere şi povaţă, se aflau şi dintr-aceia care se apropiau într-un chip nesănătos, magic (căci de toate este cu putinţă să ne apropiem în chip magic şi idolatru – şi de nevoinţă, şi de Sfintele Taine, şi de Scriptură, şi de teologie, şi de însăşi Biserică, ba chiar şi de Dumnezeu!), alţii din ataşament sentimental faţă de el, alţii din neştiinţă duhovnicească, iar alţii din intenţii viclene. Stareţul se împotrivea hotărât acestora (şi mult s-a întristat şi a pătimit sufleteşte din pricina unor întâmplări şi fapte ale celor ce se înfăţişau drept „ucenici” ai lui), învăţându-i pe credincioşi că „mai întâi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, şi abia apoi rudele şi semenii noştri. Nu trebuie să fim idoli unii altora, căci aşa este voia Domnului.” Dar la această ispită au fost supuşi şi Stareţii athoniţi, cei de la Optina şi cei contemporani, căci oamenii sunt întotdeauna gata să se închine mai degrabă făpturii decât Făcătorului. Ocrotind adevărul stăreţiei dată de Dumnezeu, Stareţul spunea: „Pacea cugetului să dea smerenie tuturor Stareţilor noştri înţelepţi, cărunţi şi sfinţi, care nu îngăduie oamenilor să li se adreseze ca unor dumnezei şi ca unor idoli. Aceasta este marea deosebire între duhovnicii drepţi (de odinioară) şi nou-formaţii „văzători” de astăzi!”

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, pp. 35-36)