Să ne amintim întotdeauna, iubiții mei, istorioara din vechiul Pateric, cunoscută de toți, despre cum a murit un monah neglijent. Acesta mergea cu greu la slujbele dumnezeiești. Era foarte delăsător în ascultare. Nu se abținea deloc de la mâncare, îi plăcea să doarmă mult și se caracteriza prin multe alte neajunsuri.

Într-o asemenea stare de neglijență l-a prins o boală de moarte și i se apropia ceasul despărțirii. Egumenul, împreună cu ceilalți frați, a venit să să-și ia rămas bun de la monahul muribund. Acesta stătea lungit pe patul de moarte, cu ochii închiși, din care curgeau șiroaie de lacrimi. Călugării veniți îl compătimeau, iar unii dintre ei chiar vorbeau deschis: „A pierit sufletul monahului neglijent”.

Dintr-o dată însă muribundul a deschis ochii și a început să zâmbească. Egumenul s-a apropiat de el și i-a zis: „Datorită vieții tale trândave ar trebui ca tu, în fața morții, să plângi, și nu să râzi”. „Da, părinte, – a răspuns călugărul – eu chiar am plâns, dar acum a apărut în fața mea un înger, care ținea în mână un pergament pe care erau trecute, de sus până jos, toate păcatele mele. Arătându-mi pergamentul, îngerul Domnului mi-a spus: Iată, cât de numeroase sunt păcatele tale, dar pentru că în viața ta niciodată nu ai judecat pe nimeni, uite ce a făcut milostivirea lui Dumnezeu, și cu aceste cuvinte pergamentul s-a făcut curat cu desăvârșire”. După aceasta monahul și-a dat cu bucurie sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.

(Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev), Făcătorul de minuni din Sofia, Predici, Editura Adormirea Maicii Domnului, București, 2007, pp. 163-164)