Domnul se îngrijeşte de mântuirea noastră. Însă diavolul cel ucigător de oameni se luptă să-l aducă pe om la deznădejde. Sufletul puternic şi statornic nu deznădăjduieşte când dă de greutăţi, oricare ar fi acestea. Trădătorul Iuda era laş şi neîncercat în război. Văzând vrăjmaşul deznădejdea lui, l-a războit şi l-a condus la spânzurătoare. Petru însă, piatra cea statornică, era încercat în război. Când a căzut în păcat n-a deznădăjduit, ci a vărsat lacrimi amare din inima lui rănită. Văzându-le vrăjmaşul, a fugit departe de el, scoţând răcnete de durere, ca şi când l-ar fi ars cu jăratec pe ochi.

Aşadar fraţilor, învaţă Sfântul Antioh, când ne atacă deznădejdea, să nu cedăm ci, întăriţi şi înconjuraţi de lumina credinţei, să-i spunem cu mult curaj duhului viclean: „Ce legătură există între noi, înstrăinatule de Dumnezeu, căzutule din cer, robule viclean? Nu ne poţi face nimic. Peste noi, ca de altfel peste toate făpturile, are putere doar Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Înaintea Lui am păcătuit, înaintea Lui vom fi judecaţi. Tu, mizerabilule, fugi departe de noi! Luând putere de la Sfânta Cruce a Lui îţi vom zdrobi capul cu chip de şarpe”.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, pp. 351-352)