Este nevoie de multă atenție, prudență și discer­nământ pentru ca binele să se facă în chip bun și să folosească, pentru că altfel, în loc să folosească, îl demonizează pe celălalt. Apoi, ceea ce gândește cineva să facă trebuie mai întâi să se coacă, pentru că de o rupe necoaptă, adică hotărăște pripit, poate să aibă probleme mai târziu și să se chinuiască. Chestiunile serioase, dacă se întârzie puțin, după aceea se rezol­vă repede și corect. Se poate ca cineva să aibă deșteptăciune, dar să aibă împreună cu ea și slavă deșartă și iubire de sine, iar în acțiunile lui să premeargă aces­tea și să nu ia aminte. De pildă, un câine la vânătoare, atunci când înaintează cu atenție, deși nu e de rasă, găsește urmele iepurelui. În timp ce altul, care e de rasă foarte bună și are toate însușirile, atunci când se grăbește, aleargă în dreapta și-n stânga fără rezultate. Acțiunea săvârșită înaintea gândirii are mândrie. De aceea, să nu se grăbească nimeni să acționeze, ci mai înainte să se gândească și să se roage. Atunci când premerge rugăciunea, nu acționează spuma minții, ușurătatea, ci mintea cea sfințită.

Chiar și oamenii duhovnicești procedează de multe ori ca și cum n-ar exista Dumnezeu. Nu-L lasă pe Dumnezeu să acționeze. Dumnezeu știe cum să lucreze. Deși există mijloace duhovnicești ca să se rezolve anumite situații duhovnicești grele, cu toate acestea noi acționăm lumește. Când eram la Sinai, un hoge (n.r. învățător musulman) mergea în fiecare vineri în mănăstire, urca în minaretul unei geamii care era acolo și striga. Și avea o voce!... Se auzea până sus la sihăstria Sfintei Epistimia. După aceea, mănăstirea a hotărât să închi­dă poarta vinerea atunci când mergea hogea ca să nu mai poată intra. Eu nu știam de această hotărâre. Într-o zi, pe când coboram spre mănăstire îl văd pe ho­gea mânios. „Acum am să le arăt eu”, îmi spune. „De ce mi-au închis poarta ca să nu intru?”. „Au închis-o ca să nu intre cămilele”, îi spun. „Nu cred că au în­chis-o pentru ca să nu intri tu”. După aceea, am spus ceva despre aceasta și Părinților. Atunci, un secretar îmi spune: „Îi voi arăta eu lui hogea! Îl voi aranja eu. Voi scrie la guvern că hogea ne face probleme”. „Ascultă”, îi spun, „Ortodoxia nu procedează așa. Să facem o priveghere, să cântăm slujba Părinților Sinaiți, a Sfintei Ecaterina și să lăsăm să vorbească Dumne­zeu. Mă voi duce și eu sus și mă voi ruga”. Am spus unor Părinți să se roage și ei și astfel i-a venit o palmă lui hogea încât a plecat singur, a dispărut. Pentru că, chiar dacă ar fi închis poarta, guvernul s-ar fi încre­dințat că nu este adevărat faptul că-i presează hogea și apoi ar fi avut probleme. Hogea ar fi spus că mona­hii au închis poarta deoarece mergea în fiecare vineri acolo, și astfel ar fi făcut un rău mănăstirii.

Un altul, mai demult, a văzut muntele Sinai și a vrut să-și facă o căsuță acolo sus, pe vârful Sfintei Ecaterina. S-a îmbolnăvit și s-a dus, a murit. Mai pe urmă a venit și un altul să facă ceva acolo și s-a dus și acesta, a murit. De aceea este mai bine să nu ne ba­zăm numai pe acțiunile noastre omenești, ci să ne rugăm și să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2, Trezire duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 78-80)