Gheronda Efrem Katounakiotul - Rânduieli duhovnicești, despre rugăciunea minții, lacrimi și har

Să spui, fiul meu, rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă, ziua și noaptea, neîncetat. Rugăciunea va aduce toate. Rugăciunea le cuprinde pe toate, le conține pe toate: cerere, mângâiere, credință, mărturisire, teologie și toate celelalte. Rugăciunea trebuie spusă fără întrerupere. Rugăciunea îți va aduce puțin câte puțin pace, dulceață, bucurie, lacrimi. Pacea și dulceața vor aduce mai multă rugăciune și rugăciunea după aceea va aduce și mai multă pace, și mai multă dulceață. Va veni clipa în care, dacă vei opri rugăciunea, te vei simți rău. Când monahul va regăsi pacea și bucuria la rugăciune va socoti toate cele ale lumii gunoaie. Atunci îl slăvește pe Dumnezeu, Care l-a smuls din deșertăciunea lumii. Atunci se gândește cum va fi oare în Rai, dacă îl va învrednici Domnul, de vreme ce aici se satură de har, de vreme ce aici simte atâta fericire! Se gândește cum vor fi oare bunătățile acelea negrăite! Rugăciunea așadar, va aduce pace și dulceață și după aceea lacrimi. Lacrimile vor veni singure. Lacrimile sunt altă treaptă. Mai întâi vei găsi prin rugăciune o pace, o bucurie și o dulceață. Mai întâi vei simți acestea și dacă va voi Dumnezeu, vei gusta și alte stări. De pildă o răpire a minții.

Tu, fiule, spune rugăciunea. Silește-te pe tine însuți să spui rugăciunea. Orice lucrare ai face, să spui rugăciunea. Uneori, îți vine greu să spui rugăciunea în timp ce lucrezi. Va veni însă vremea ca, în timp ce faci o lucrare oarecare, în timp ce ai o oarecare ocupație, să spui în același timp și rugăciunea. Rugăciunea se va spune singură. Oarecum e ca și când ai avea două capete. Unul care zice rugăciunea și altul care execută lucrarea, ocupația, oricare ar fi ea. Răpirea minții e o stare avansată.Vine de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt. Mintea este răpită și suită la înălțimi greu accesibile. Atunci simți că a fugit mintea ta. Atunci mintea este condusă de puterea lui Dumnezeu. O conduce unde vrea El. Atunci fie îl slăvește pe Dumnezeu, fie vede tainele lui Dumnezeu. Rugăciunea pe care o spunem ne curățește puțin câte puțin mintea de patimi. Mult se teme diavolul de rugăciune. Se teme de rugăciunea care îl înconjoară pe cel ce se roagă ca într-un cerc de foc. Cum ziceam când am vorbit despre ascultare, demonizatul acela, care era în chilia apropiată, când s-a făcut bine datorită ascultării sale, mi-a spus: Când ziceai rugăciunea, am văzut pe diavol înaintea mea că se tulbura. La a doua rugăciune se tulbura și mai mult. La a treia s-a făcut nevăzut. Eu odată, când eram începător, eram războit de diavol. Aveam război trupesc. M-am întins să mă culc, dar războiul trupului era puternic. Am început să zic rugăciunea cu fierbințeală. Atunci între somn și trezvie am văzut un vis, o vedenie. Vizavi dincolo de ușă era un demon, exact așa cum îl descriu părinții, cu coarne, cu aripi negre și lătra. Nu putea totuși să se apropie de chilia mea. Mi-am revenit în sine. M-am dus și i-am povestit după aceea lui gheronda Iosif. Îmi zice: Vezi, fiule, că prin rugăciune l-ai ținut departe, dincolo de ușă, și nu poate să se apropie de tine.

Unui monah îi veneau gânduri de hulă. I-am spus să zică rugăciunea în continuu fără întrerupere. El însă o ținea pe-a lui. Nu asculta. Făcea și alte neascultări. Pentru acest monah se ruga și gheronda Iosif și eu foarte mult. Odată, după multă rugăciune pe care am făcut-o pentru el, eram ca și când m-ar fi luat somnul. Atunci văd la oarecare distanță ca și cum ar fi fost o femeie, care cânta și pe monahul, pentru care mă rugasem mai înainte, că se ducea într-acolo. L-am strigat pe nume. Acela nimic. Nu se oprește, continuă să se ducă într-acolo. Îl strig încă o dată. Îl strig din nou, acela iar nu se oprește.  Pentru a treia oară îl strig și el nu se oprește. Mi-am revenit în sine. Am aflat astfel că pe monahul acela nu diavolul îl ispitea, adică el însuși de voie se ducea după diavol. El singur își era ispită! Rugăciunea minții puțin câte puțin îl aduce pe om la harul dintâi al botezului. Atenție să nu vă întristați unul pe altul. Când fratele este întristat, nu poți să faci rugăciune. Se stinge rugăciunea! Gheronda Iosif zicea către ucenicii săi: „De la voi nu vreau nimic. Eu voi găti, eu voi sluji. De la voi vreau numai rugăciune, ziua și noaptea, pocăință și, în special, lacrimi. Odată eram la Sfânta Anna, la chilia Cinstitului Înainte Mergător, și, vrând să mă rog, nu puteam, fiindcă dedesubtul chiliei mele era mult zgomot, zarvă multă, strigăte. Mă gândeam: cum să fac rugăciune cu atâta zgomot? Atunci, zicând rugăciunea cu gura, am încercat să intru înlăuntrul meu, în sinea mea. Am încercat și m-am rugat Domnului să mă ajute. Timp de o oră, n-am auzit nimic. Când am ieșit din sine, când mi-am revenit în sine, bre, zic, unde m-am aflat timp de o oră? Atunci am înțeles că ceea ce se petrecuse avea legătură cu rugăciunea minții.