Nevoința noastră are preț înaintea lui Dumnezeu: în cumpăna Lui sunt cântărite și neputința noastră, și mijloacele noastre și împrejurările, și înseși vremurile.

Un oarecare Părinte mare a avut următoarea vedenie: viața pământească a oamenilor i s-a înfățișat ca o mare. El a văzut cum nevoitorilor din primele vremuri ale monahismului li s-au dat aripi de foc, și ei au trecut ca fulgerul peste marea patimilor. Nevoitorilor din vremurile de pe urmă nu li s-au dat aripi: ei au început să plângă pe malul mării. Atunci li s-au dăruit aripi, dar nu de foc, ci unele mai slabe: ei au plecat în zbor peste mare. Pe drum, din pricina slăbiciunii aripilor, se cufundau deseori în mare; ridicându-se cu greutate din ea, porneau mai departe, până când, în cele din urmă, după multe strădanii și restriști, au reușit să treacă marea.

Să nu ne descurajăm! Să nu năzuim cu nechibzuință spre nevoințe strălucite, mai presus de puterile noastre; să primim cu evlavie nevoința smerită, foarte potrivită neputinței noastre, dată, în chip parcă văzut, de către mâna lui Dumnezeu! Să săvârșim această nevoință cu credincioșie față de sfântul Adevăr, și în mijlocul lumii care, gloată gălăgioasă și fără număr, aleargă pe calea cea largă în urma raționalismului său samavolnic, noi să mergem la Dumnezeu pe calea îngustă a ascultării față de Biserică și de Sfinții Părinți.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 176-177)