Ţelul cel mai înalt al omului – a deveni purtător al dumnezeieştii vieţi fără de început şi fără de sfârşit – presupune o deplină libertate. Însă viaţa zilnică ne arată că, din lipsă de cunoaştere şi de înţelegere, lumea trăieşte o nesfârşită tragedie. Oamenii neştiutori de Dumnezeu sunt la putere şi ocârmuiesc cu autoritate; milioane de suflete suferă de starea lor absurdă şi fără ieşire. În acest sens, oamenii ar trebui lipsiţi de libertate. Căci darul dumnezeiesc al libertăţii este, desigur, de nedespărţit de cunoaşterea Celui Vecinic; iar noi zăcem în întunericul neştiinţei. Şi totuşi, Biserica propovăduieşte mai departe nevoia acestei libertăţi absolute. Căci dacă suntem determinaţi într-un fel sau altul, nu existăm cu adevărat; nu putem zice, precum Hristos: „Eu sunt”.

Dostoievski spunea: „Totul îmi este îngăduit”. Expresia aceasta este cât se poate de dreaptă în înţeles duhovnicesc, nu însă în realitatea în care trăim. Unde se înşeală Dostoievski, dacă se înşeală? În opera sa el nu citează pe Sfântul Pavel care zice: „Totul îmi este îngăduit, dar nu totul îmi este de folos... Totul îmi este îngăduit, dar nu trebuie a mă robi de nimic”. Avem noi oare această neatârnare, acestă putere în noi? Vădit nu. Aşadar suntem lipsiţi de posibilitatea de a trăi acest dar al dumnezeieştii slobozenii. Ce este de făcut? Să refuzăm pe Hristos, să alegem calea lumii acesteia? Poate, însă atunci vom trăi şi vom muri cu indiferenţă: viaţa îşi va pierde valoarea.

(Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 32)