Deşi această delimitare stă în natura noastră, uneori e foarte greu de realizat. Pentru a exemplifica mai concret, am ales o prezentare a unui caz propus tot de Längle.

E. este o femeie de 55 de ani, care nu şi-a cunoscut tatăl, care era, cel mai adesea, neaccesibil pentru familie. Pentru fraţii cei mici ea a fost locţiitoare de tată, încă de la vârsta de 9, 10 ani, mama fiind veşnic ocupată. Tragic a fost că în anii următori şi cu soţul ei a trăit la fel: acesta nu era prezent în familie, nu a întreprins niciodată nimic cu copiii lor, apărea doar la marile festivităţi de familie, când producea tensionări. Necunoscând alt fel de comportament, a crezut că aşa ar fi viaţa normală.

„Nevoile mele nu există“

La vârsta pubertăţii, când a murit şi tatăl ei, a intrat irevocabil în rolul de sprijinitoare totală. A văzut suferinţa mamei rămase singură cu cei 5 copii şi a înţeles-o prea bine, cunoscând deja sentimentul de însingurare. Prin ajutorul pe care l-a dat, pentru prima oară în viaţa ei, E. a simţit că a fost luată în serios, primind atenţie şi consideraţie de la mama sa. Abia aşa a putut să-şi redreseze, cât de cât, valoarea de sine tulburată. În sfârşit era cineva. „Am ajuns de valoare pentru mama abia în momentul în care am început să fac câte ceva pentru ea. Deci maxima mea a ajuns: «Trebuie s-o ajut pe mama!»“ În felul acesta a învăţat să aprecieze drept valoroase numai faptele şi realizările ei, nemaiputând să se oprească din ajutor, căci altfel n-ar fi rămas din ea decât o „grămăjoară deplorabilă“. Toată ziua ei era plină de activităţi importante, stringente, numai că ea simţea că e depăşită şi va exploda. Cu toate că era căsătorită de mult şi avea de îngrijit copii, o ajuta frecvent pe mama sa, dar aceasta fără să se ia pe ea însăşi în consideraţie. Nu putea să-şi refuze mama, chiar atunci când bărbatul ei sau copiii ei aveau nevoie de ea.

Valoarea ei proprie se concretiza în următoarea atitudine: „Nu vreau să las pe nimeni singur“. Cu toate acestea se întreba: „De ce ajung până într-acolo, atunci când nu mai pot? De ce viaţa mea socială e atât de conflictuală?“ În timpul terapiei şi-a dat seama că s-a supus prea mult timp şi că a vrut să fie mereu „fiica cea bună“, „nevasta bună“ şi „mama cea bună“.

Întrebarea care a urmat a fost: de ce s-a supus mereu? Au fost două motive. Era foarte nesigură de ea. Valoarea de sine pentru ea consta exclusiv din activitate. În afară de aceasta nu aprecia nimic pozitiv la ea. „Nu ştiam decât să lucrez. Altfel nu eram nimic.“ Se simţea vinovată şi din acest motiv niciodată n-a putut să refuze ceva copiilor. Astfel, E. nu-şi respecta limitele proprii, le depăşea mereu, până într-atât, încât nu mai rezista.

Modul în care ne rezolvăm problemele devine destinul nostru

Celălalt motiv a fost frica ei de însingurare. O proiecta în toţi ceilalţi oameni, simţind-o la ei, de fapt fiind a ei însăşi, şi punându-se în situaţia lor se trata indirect pe sine. A dezvoltat sindromul salvatorului. Acest ajutor permanent care o depăşea şi îi încălca nevoile a durat timp de 25 de ani. Abia atunci a făcut o depresie de extenuare atât de gravă, încât a trebuit să fie internată în spital. În cadrul terapiei şi-a dat seama de interdependenţele respective. A încetat să mai trăiască exclusiv pentru a-i ajuta pe mama sa, pe bărbatul său, pe copiii ei. A fost o schimbare radicală, care a antrenat alte multe schimbări.

Numitorul comun al cazului prezentat a fost o încălcare a nevoilor proprii, prin neascultare şi necunoaştere de sine, care în final s-a decompensat în depresie, ca urmare a oscilaţiei dintre voinţa care dorea în fapt altceva şi a împlinirii conştiincioase a datoriei. De asemenea, E. a proiectat frica proprie de singurătate în ceilalţi, fără să o recunoască ca fiind a ei. Proiecţia este un transfer involuntar asupra altora al comportamentului nostru inconştient, astfel încât ni se pare că aceste caracteristici există cu adevărat doar în ceilalţi oameni. Alt element important al cazului prezentat este că modul în care învăţăm să ne rezolvăm problemele devine cumva destinul nostru. E. a învăţat să trăiască preluând sarcini, salvând, înlăturând singurătatea altor oameni şi acest fel de comportament l-a practicat apoi în toate relaţiile sale, trecând peste şi nerecunoscându-şi nevoile proprii.

Referitor la acest tip de comportament, care este mult mai comun decât am crede, Alfried Längle afirma că „trebuie să ştii să-ţi iei timp şi pentru tine cum iei şi pentru ceilalţi. Avem nevoie de linişte şi calm şi pentru noi înşine. Să dăm atenţie trăirilor pentru că sunt ale noastre şi vin din interiorul nostru. Să găsim o atitudine faţă de noi, care să permită întâlnirea cu noi înşine şi acceptarea de sine“.