Curge, Doamne, în om darul Tău. Căci nu-i al lui. E făclia ce-ai pus-o în el să-i lumineze coloanele sufletului, făclie ce se-aprinde din fragedă pruncie și-i îndreptează pașii către menirea lui.

Dar cum se face că, pe măsură ce crește, drumul se încețoșează, se răsfiră în mii de cărări, iar cărarea spre dar devine din ce în ce mai greu de aflat?

Uneori, îi mai zvâcnește făclia, ca o candelă aprinsă în el, căreia, din când în când, Îi pui Tu untdelemn să nu se stingă. Și-o mai zărește, îl mai mângâie cu dulceața luminii sale. Căci inima lui o recunoaște și-o trăiește ca pe o întoarcere Acasă.

Dar, de multe ori, omul devine un stingător al propriei făclii, care calcă, mai degrabă, poteca cu felinare mii. După ele, sufletul omului se unduiește mai ușor; cărarea lor e mai ușoară, freamătul lor e chemător. E poteca ce se așterne către lume… către bucuriile vremelnice.

Aici, în acest freamăt, făclia nu răzbate. Pâlpâie aproape nevăzută, căci în ea nu încape o lume întreagă. Ea-și arde fitilul spre aflarea menitului, în speranța unei îngemănări sfinte.

Și, la fiece pierzător de făclie, în această vale stinsă, se mai risipește un dar. Nu-și face albie, nu se-nmulțește și nu slujește întru folos vieții… căci o făclie stinsă e, Doamne, un har pierdut în astă lume.

Și-n această vale stinsă își poartă câte un om făclia aprinsă. El este deschizătorul de dar, fiul luminii, ce nu ascultă freamătul, ci-l străbate ca pe-o mare potrivnică, vâslind împotriva curgerii, fără ca sarea ei să-i pătrundă în suflet.

Omul acela care a înțeles că darul Tău nu este decât făclia ce-l călăuzește la întâlnirea cu Tine. Acel om care-și primește și-și înmulțește harul. Îl primește să curgă în el, să-și facă albie și să strângă cele de folos.

Curge, Doamne, în om harul Tău. Căci nu-i al lui, e făclia ce-ai pus-o în el. Și cel ce a ținut-o aprinsă e cel ce și-a înveșnicit eternitățile.

Învață-l pe om să nu-și rătăcească calea către propria înveșnicire.