„Cărțile ne sunt prieteni statornici, ne sunt sfetnici, nu ne contrazic. Pentru mine cartea a fost mângâierea vieții. M-am însoțit cu ea și cu pustia și am ajuns la liniște și înțelepciune.”

Am început aceste gânduri apelând la vorbele pline de tâlc ale unuia din titanii literaturii române, Mihail Sadoveanu, căci ne apropiem de ziua în care scriitorul a pășit în eternitate. Trăim într-o lume frământată, care parcă ne împiedică să ne mai cinstim propriile valori culturale. Cărțile scriitorilor români au devenit, pentru unii, cel mult obiecte de decor, umplând un raft în somptuoasele biblioteci goale, ca să împlinească o chestiune de bonton. Cu riscul de nu respecta curentul vremilor neliniștite ale contemporaneității, vă propun să poposim pentru câteva clipe  asupra imaginii „uriaşului cu picioare de lut”. Mulți poate nu vor înțelege rostul acestor rânduri. Colportori ai unor zvonuri și informații inexacte au țesut în jurul scriitorului multe legende și neadevăruri, aruncându-l într-o nedreaptă și nedemnă uitare. Trecând peste implicarea sa politică, una de altfel conjuncturală, lăsând deoparte amestecul său în mișcarea masonică din România, motivată de unele presiuni politice pentru numirea în fruntea Senatului României din anul 1930, Sadoveanu rămâne, că unora le place sau nu, o valoare excepțională a culturii române.

„De ce tu călugăr aperi un comunist și un mason?”

De câte ori am scris despre Sadoveanu sau am rostit câteva cuvinte, subliniindu-i valoarea literară și lăsând pe Dumnezeu să judece nepărtinitor cât și unde a greșit el ca om, așa cum facem și noi la fiecare pas, mi-am atras multe reproșuri: de ce tu, călugăr, aperi un comunist și un mason? Recunosc că nu îmi cade bine să văd cum intenția mea de a reface măcar în parte chipul unui literat care, prin scrierile sale, a făcut mai frumoasă viața multora dintre noi este contracarată de unele păreri malițioase și cameleonice. Eu nu-l apăr pe omul politic, nici pe marele maestru masonic Sadoveanu. Eu îl prețuiesc pe scriitorul Sadoveanu. Lui îi sunt recunoscător pentru că a așternut în paginile cărților sale atâta sensibilitate și frumusețe, atâtea doruri și idealuri ale strămoșilor noștri, atâtea și atâtea valori perene ale neamului românesc. Sfântul Vasile cel Mare îndemna odinioară pe învățăcei să imite lucrarea albinelor care strâng și din flori otrăvitoare nectarul ca să facă miere. Asta încerc la rândul meu: să culeg, să rețin din viața marilor români doar părțile lor frumoase, lăsând în seama Dreptului Judecător cumpănirea inerentelor scăderi omenești.

La muzeul dedicat scriitorului din casa vrednicului mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, aflată în spațiul monastic al Vovideniei, am fost întrebat frecvent: părinte, Sadoveanu a fost mason? De aceea a trebuit să citesc și despre activitatea masonică a romancierului. Ba, mai mult, am cercetat dosarul lui de la C.N.S.A.S și nu mică mi-a fost mirarea să aflu că era urmărit de securitate. La începuturi m-am întrebat adesea: ce i-a trebuit această coabitare cu mișcarea masonică? Răspunsul îl știu doar Cerescul Părinte și Sadoveanu, însuși. O fi fost o rătăcire de moment, o fi fost o constrângere sau adeziune la anumite opinii și țeluri? Sunt și vor rămâne taine pentru noi. Facem supoziții, vehiculăm fabulații care de care mai hilare. Personal, am încetat să caut răspunsuri; nu pot eu să judec, ci doar să mă rog pentru sufletul lui. Un lucru apare evident: Sadoveanu scriitorul este mai mare decât Sadoveanu masonul. O viață a fost scriitor, iar mason, doar o mică parte a ei, căci în anul 1947 s-a văzut exclus din rândurile masoneriei.

De ce dormea Sadoveanu cu Sfânta Scriptură sub pernă?

Unii au scris fel de fel de povești despre activitatea masonică a prozatorului, dar puțini știu că în 1937 guvernul român a scos în afara legii mișcarea masonică, iar Sadoveanu a făcut pocăință, nu una publică, ci tainică, știută și primită de Milostivul Dumnezeu prin duhovnicul lui. Iscusitul său secretar, regretatul Constantin Mitru, într-una din întâlnirile ce le-am avut, mi-a arătat o scrisoare trimisă de Sadoveanu unui ierarh care-i era duhovnic. Răvașul începea cu o tulburătoare adresare: Înaltpreasfinției Sale Duhovnicului meu. Acolo, ispășitul cerea iertare, dorind împăcare cu Biserica strămoșilor Săi. Oare avem noi dreptul să tăgăduim întoarcerea unui fiu risipitor? Ce ne facem să fim atât de siguri că Mihail Sadoveanu, la apusul vieții, nu a trăit pocăința fiului rătăcit din Evanghelie, întors acasă, la Tatăl? De ce credeți că Sadoveanu și-a dorit petrecerea ultimilor ani într-o mănăstire? De ce în anii de suferință dormea cu Sfânta Scriptură sub pernă? (amănunt știut de la unul din doctorii săi curanți).

Unii preoți în vârstă, pe atunci elevi la seminarul teologic din apropiere, l-au surprins pe Sadoveanu la strană, zicând pe de rost psalmii Utreniei. O făcea doar ca pe un act cultural? La cât de suferind era, nu mi-l închipui recurgând la înălțătorul gest doar din curtoazie față de călugări, nici transformând rugăciunea într-o simplă lectură. Părintele Vasile Vasilache din America a adus o serie de mărturii cu totul surprinzătoare: pe când era egumen la Pocrov, s-a pomenit cu Sadoveanu în vizită. Un tânăr teolog i-a cântat niște romanțe pe versuri de Eminescu, iar apoi: „…cuconu Mihai cere să-i aduc cartea Prohodul Domnului. Şi pe când tânărul Sandu cânta mai multe stihuri din Starea I-a, a II-a şi a III-a, Mihail Sadoveanu lăcrăma. Era mărturia unei simţiri calde pentru suferinţele lui Hristos ce pătimise atâta de la oameni”. Cine se mai poate îndoi de credința Ceahlăului literaturii române?

În fine, cred că ultima dorință a renumitului pășcănean, nerespectată, de altfel, dezvăluie mult din tainele sufletului său, dar și apartenența la Biserica străbună. În clipele cele din urmă, condeierul a murmurat aproape stins: „voiesc să mă înmormântați aici, la Neamț, printre călugări și voievozi”. Împlinind ordinul „de la centru”, familia s-a văzut nevoită să-l ducă la București cu câteva zile înainte de a-și începe marea călătorie.

Ultima noapte petrecută la Vovidenia

Așadar, acum 51 de ani, pe 19 octombrie, într-o zi de toamnă târzie, după mulţi ani de stânjenire fizică, patriarhul cuvintelor meşteşugit aşternute pe hârtie apunea în al 81-lea an de viaţă. O existență din care se desprind deopotrivă raze de lumină şi pete de întuneric, o viaţă pe cât de controversată, pe atât de rodnică, ba chiar pilduitoare în unele privinţe pentru noi, cei de astăzi.

Se ştie că, în amurgul vieţii, Mihail Sadoveanu şi-a legat existenţa de smeritul schit al lavrei nemţene, Vovidenia. Retras din tumultul vieţii capitalei, aflat într-o suferinţă apăsătoare după accidentul vascular major din anul 1956, romancierul a fost diagnosticat cu hemiplegie totală dreapta. Suferea nu doar pentru că nu mai putea să pătrundă în tainicul codru din apropierea schitului pentru a admira frumuseţile veşnic vii ale pădurii; îndura nu doar pentru că era împiedicat să mai redea acel plâns preafrumos al lui Eminescu, prin recitarea atât de lină a versului marelui poet; se chinuia mai ales pentru că necruţătoarea boală i-a răpit mâna dreaptă cu care a aşternut pe hârtie o întreagă epopee a poporului român, făurind o adevărată istorie a neamului său. Ani de recuperare, ani de chin, ani de remuşcări, ani de reculegeri, ani de firave nădejdi de însănătoşire. Pereţii casei mitropolitului Visarion Puiu stau mărturie acelor clipe dramatice din viaţa scriitorului.

Vegheat permanent de cadre medicale specializate, Mihail Sadoveanu s-a îmbrăcat în tăcere ca într-o hlamidă împărătească. Tristeţea iremediabilă ce i se citea pe chip purta în ea taina unei vieţi zbuciumate, de puţini înţeleasă. Sadoveanu apunea încet, lăsându-ne nouă, în marea trecere, cântul nemuririi. În ultima toamnă petrecută la Vovidenia, conu Mihai părea mai liniştit. Erau probabil momente de împăcare, de asumare a Crucii suferinţei. Natura din jur, receptacul al rugăciunilor şi speranţelor de mai bine, i-a oferit, pentru ultima dată, un spectacol pe măsură. Dealurile împădurite în prag de toamnă îşi lepădau cu mâhnire veşmântul cândva verde, nădăjduind ca în primăvară să-l recapete mai frumos. Grădina din jurul casei, rămasă neprihănită de civilizaţie, s-a constituit într-un fidel prieten pentru scriitor. Scos pe un chaise-longue, îşi îndrepta privirea departe, aruncată de sub streaşina pălăriei, către colinele înșiruite și astăzi pe vadul Ozanei înspre voievodala Cetate a Neamţului, care încheie precum o pafta brumată de vremurile demult apuse cingătoarea codrului ce îmbracă de veacuri dealurile ţinutului zămislind un poetic peisaj plin de farmec moldovenesc.

„Vreau să aud încă o dată clopotele”

Trist, împovărat de ani şi suferinţă, scriitorul privea cu regret la locul atât de drag de care trebuia să se despartă. Înainte de plecare, sleit de puteri, bolnavul zise: „vreau să aud încă o dată clopotele”. Se pare că monahii l-au iubit. Unii îi datorau viața, căci i-a scos din temnițele comuniste. De aceea i-au împlinit dorința și dangătul arămilor sunătoare se auzi parcă mai duios ca altădată. Întâi ale Vovideniei, apoi cele faimoase ale Neamțului. Erau clipele în care a înțeles, cred, cel mai bine, ceea ce scrisese odinioară: „sunetul clopotelor este o chemare din veac în veac”. Un veac îl părăsea și altul, al veșniciei, îl chema. Un părinte bătrân a rostit: „bat clopotele spre înmormântarea lui”. A avut dreptate monahul, căci cetatea Bucureștiului l-a primit cu ostilitate. De aceea a și refuzat să mai respire prea mult „aer de București”.

La câteva zile de la plecarea din poiana liniștii, Sadoveanu s-a adăugat strămoșilor și voievozilor. Trupul neînsufleţit, depus la Ateneul Român, pe 23 octombrie a fost încredințat pământului lacom din cimitirul Bellu, lângă poetul nepereche Eminescu, iar sufletul, trag nădejde că nepărtinitorul Judecător l-a rânduit după a Sa dreaptă socotință.

Și totuși Sadoveanu rămâne cu noi, cu cei ce-i prețuiesc slova. Îl simţim mereu alături prin monumentala sa operă, o carte unde a strâns, trudnic, cu multă dragoste toată frumuseţea şi poezia pământului românesc.