În prima jumătate a secolului al XV-lea, Mitropolia Moldovei începea să-şi afirme autonomia. Munţii Moldovei erau o împărăţie a codrilor falnici, seculari, „plini de călugări şi pustnici ce-şi jertfeau lui Dumnezeu, în linişte şi singurătate, viaţa smerită”, aşa cum ne spune Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae.

În acel ţinut al tainei, ce se deschidea cerului în mici poieni şi luminişuri, prindea viaţă vatra sihăstrească a viitoarei Mănăstiri Pângăraţi. În susurul izvoarelor şi al pâraielor limpezi, sihaştrii înălţau ca mulţumire tainică, asemeni unei jertfe de seară, frunţile şi mâinile la rugăciune.

Poiana sihaștrilor, un minunat loc de liniștire

Istoria Mănăstirii Pângărați a început să se scrie cu aproape șase secole în urmă, în Poiana sihaștrilor, un loc aflat astăzi la vreo trei kilometri, în pădurea de brazi din apropierea lăcașului monahal. Se spune că acolo și-ar fi început nevoințele pe aceste meleaguri Sfântul Cuvios Simeon, mai apoi coborând în peștera pe locul căreia astăzi se înalță biserica voievodală, ce îi are ca ocrotitori pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și pe Toți Sfinții Români.

Cel dintâi întemeietor duhovnicesc al acestui loc de rugăciune a fost sihastrul Simeon, care, însoţit de câţiva călugări, a venit aici în anul 1432 de la Mănăstirea Bistriţa, pe un platou mai ridicat al malului pârâului Pângăraţi, la poalele muntelui Păru. Aici îşi alinau sihaştrii dorul arzător după Hristos, prin posturi, privegheri şi rugăciuni neîncetate. În jur, păduri dese de brad şi fag – un minunat loc de liniştire, departe de orice aşezare omenească.

Sihăstria lui Simeon, sămânța viitoarei Mănăstiri Pângărați

Cunoscută în Cronice şi Letopiseţe drept ctitorie a voievodului Alexandru Lăpuşneanu, Mănăstirea Pângăraţi, asemeni multor mănăstiri din Moldova, îşi are originile în ceea ce la început a fost o sihăstrie, un loc de reculegere şi trăire a unui călugăr pustnic.

Prima întemeiere a vetrei viitoarei mănăstiri a avut loc în vremea Sfântului Ştefan cel Mare, care în 1461 clădeşte sihastrului Simeon o biserică de lemn pe locul unde se nevoise din anul 1432, de când plecase de la Mănăstirea Bistriţa. Distrusă de turci în anul 1457, probabil pe locul acestei biserici va zidi 100 de ani mai târziu voievodul Alexandru Lăpuşneanu biserica din piatră, deasupra peşterii în care primii doi sihaştri îşi săvârşeau jertfa duhovnicească de rugăciune şi nevoinţă ascetică.