...se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică (Ioan 4, 5-42)

Dialogul cu femeia samarineancă este unic în istoria religiilor lumii. După Maica Domnului, este prima dintre femei care înțelege, știe de-acum cu cine vorbește. Cuprinde adevărul prin inteligență. Avea nevoie de har prin Duhul Sfânt și îl primește. Făcând până la sfârșitul veacurilor diferența între inteligență și înțelepciune. O picătură de Duh Sfânt, apa cea vie izvorâtă permanent în pântecul nostru care usucă setea, care usucă foamea...

Pentru cititorul de astăzi, întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos și Femeia din Samaria pare basm sau, cel mult, de poveste. Prea puțini dintre noi am fi putut purta cu Hristos dialogul femeii. Ba, cred, și mai puțini ne-am prinde în inteligența de simboluri ale Scripturii și adevăruri ale Legii. Pentru simplu fapt că nu le-am fi știut. Ele cereau să înțelegi așteptarea lui Dumnezeu dinlăuntrul unei comunități, samarineană, care se desprinsese cu secole în urmă din cea israelită – cea din urmă socotind pe cea dintâi lipsită de rigoarea unei ortodoxii ferme în raport cu Legea și idolatră, de vreme ce se închinau în alt locaș decât cel de la Ierusalim. Erau, cei dintâi, excluși din rândul oamenilor pe seama unei idolatrizări a propriului statut de către poporul, fără îndoială ales, dar extrem de dificil în reacții. Cu acest bagaj de neconcordanțe, femeia samarineancă îl abordează pe Hristos în dialog. Nici nu am curaj să mă gândesc cum gândeau Apostolii, cât de mare era foamea lor de admiseseră să intre în Sihar, cetate a Samariei. Și cum dovedesc ei că foamea ori setea dau jos idolii ideologici de pe soclu înlocuindu-i cu realismul. Poate una dintre cele mai uitate trăsături de caracter a creștinismului.

Poate de aceea femeia aceasta este icoana femeii creștine, care din întâlnirea cu Hristos câștigă o viață nouă, o nouă identitate duhovnicească. O viață legată de Duhul Sfânt, care face noi toate. Dialogul este viu, sclipitor pe alocuri. Arătând că Dumnezeu ne-a dăruit o inteligență articulată în cuvânt tocmai pentru a dialoga sincer cu El. Sinceritatea uimitoare a femeii este baza dialogului ei cu Hristos. Dacă nu și-ar fi recunoscut „cei cinci bărbați” și încă unul pe care i-a avut, femeii nu i s-ar fi deschis adâncimea de duh a vorbirii Dumnezeiești. Se vede că știe istoria și Legea așteptării lui Mesia. Simte prin intuiția femeii care cunoaște bărbații că nu stă de vorbă cu unul obișnuit. E un om practic – se simte cum atacă problema scoaterii de apă din fântână – dar știe să înțeleagă cuvintele în contextul lor mesianic. Semn al unei profunde religiozități. Se înțelege aceasta și din întrebarea cu privire la închinare. Nu este o țață de Sihar, ci o femeie care-și cunoaște limitele păcatului și caută soluție vindecării, apropierii ei de Dumnezeu. Femeia Samarineancă e un prilej de dialog dintre Dumnezeu-Omul și om cum nu sunt multe în Evanghelie. Nu zic să priviți spre dialogul cu fariseii. Poate doar Nicodim, personaj cheie al întregii teologii a Botezului ca Naștere de Sus - surprins tot de Evanghelia de la Ioan (3, 1-21) – se mai ridică la această înțelegere a Cuvântului. Vecini în descrierea evanghelică a Mântuitorului, cei doi, Nicodim și Femeia din Samaria – păstrată în istorie cu numele de Fotini, un soi de Luminița, dacă vreți – sunt modelul inteligenței umane în dialog cu Dumnezeu. Sunt dovada raționalității teologiei creștine, a așezării ei în Lege, dar și a dezvoltării ei în modele proprii, specifice împlinirii sale în propunerea fundamentală a Evangheliei: Viața în Hristos.

Femeia începe ironic, vorbind ca unuia ce nu-i practic și promite lucruri ce nu le poate face. Dar când înțelege că Acela ce-i vorbește e departe de oricare altul din istoria poporului său duhovnicesc se smerește și caută să asculte, să descopere și mai apoi să vestească. Domnul știe că are cui vorbi. Atunci când rostește cuvintele cheie: „oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac,  căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 13-14), femeia încă mai crede in sclipitoarea ei deducție. Cere apă să-și ușureze munca, să reducă din drumul zilnic la izvor. Aici pedagogia Domnului Îl vădește prooroc și deschide mintea femeii. Și din jocul acesta inteligent – examen, după spusa Părintelui Nicolae Steinhardt – se naște una dintre cele mai ample icoane asupra închinării în Duh și în adevăr. O închinare în care, vizibil, nu e vorba numai de Dumnezeu sau numai de oameni, ci de împreună-lucrarea lor pentru cuprinderea în înțelegere a vieții veșnice. Femeia știe că va veni Mesia și intuiește ceea ce foarte puține personaje ale Evangheliei intuiesc și pentru aceea îl forțează aproape de Iisus Hristos să se mărturisească pe Sine. Acel „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 26) aduce cu sine înțelegerea disponibilității Lui de a fi identificat și vestit. Oprit din dialog de ucenicii întorși cu roada incursiunii lor logistice în Sihar, Domnul refuză mâncarea, semn că nu de foame îi trimisese acolo. Femeia samarineancă nu s-ar fi apropiat în veci de puțul lui Iacob, singurul punct de reper comun cu iudeii. Pentru a îngădui dialogul cu El, Domnul face liniște. Întoarsă în cetate, femeia vestește pe Mesia. Ucenicii rămân la primul nivel de înțelegere. Se întreabă, strict omenește, dacă nu cumva i-a adus altcineva de mâncare. Nu au intuiția femeii, încă mai căutau apa cea de săturat și iar de băut. Ca noi, marea majoritate dintre noi. Dar nouă Domnul ne-a descoperit că izvorul de care vorbește este preaplinul de viață Duh Sfânt, Cel în așteptarea Căruia, liturgic și duhovnicește, ne aflăm. Venit de Rusaliile cel dintâi după Învierea Domnului, îl cerem neîncetat pentru ca închinarea noastră să fie deplină. O închinare care curge din miezul credinței noastre personale și eclesiale deopotrivă.

Dialogul cu femeia samarineancă este unic în istoria religiilor lumii. După Maica Domnului, este prima dintre femei care înțelege, știe de-acum cu cine vorbește. Cuprinde adevărul prin inteligență. Avea nevoie de har prin Duhul Sfânt și îl primește. Făcând până la sfârșitul veacurilor diferența între inteligență și înțelepciune. O picătură de Duh Sfânt, apa cea vie izvorâtă permanent în pântecul nostru care usucă setea, care usucă foamea...

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie