În vremea aceea, chemând Iisus pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânire peste toți demonii și să vindece bolile. Și i-a trimis să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu și să vindece pe cei bolnavi. Și a zis către ei: Să nu luați nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani și nici să nu aveți câte două haine. Și în orice casă veți intra, acolo să rămâneți și de acolo să plecați. Iar unde nu vă vor primi, ieșind din acea cetate, scuturați praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor. Atunci ei, plecând, mergeau prin sate, binevestind și vindecând pretutindeni. (Luca 9, 1-6) (Sâmbătă în săptămâna a 24-a după Rusalii)

În pericopa evanghelică citită în sâmbăta a 24-a după Rusalii este vorba despre cele petrecute după învierea din morți a fiicei rabinului Iair din Capernaum. Întors de la casa acestuia, Domnul Hristos a dat celor doisprezece ucenici ai Săi puterea ca să vindece bolile și să stăpânească peste toți demonii, adică să poată alunga duhurile rele din cei posedați. Totodată, discipolii au fost trimiși să predice în popor Împărăția lui Dumnezeu. Puterea primită de ei este, prin urmare, o confirmare că Împărăția lui Dumnezeu vine curând, un fel de sprijin pentru a-i convinge pe cei mai slabi în credință. 

Actualizând scrierea lucană, orice misionar creștin de azi, atunci când pornește să Îl vestească pe Hristos, nu ar trebui să aibă nevoie de niciun alt mijloc auxiliar în predică, în afară de puterea dumnezeiască primită printr-o investire divină. Având acest har special, cel ce propovăduiește nu mai are trebuință nici de toiag, nici de vreun alt bagaj, mâncare, bani sau de a doua haină. Vestitorul lui Hristos nu mai necesită nimic din cele materiale, nu fiindcă s-ar hrăni cu aer sau ar dormi sub cerul liber, ci fiindcă harul îl va ajuta nu doar să predice cuvântul Domnului, ci și ca din această misiune să îi vină și sprijinul în cele materiale. Acest adevăr este întărit și de afirmația Mântuitorului, rostită cu alt prilej, că în momentul de mărturisire al credinței, nu omul este cel care Îl vestește pe Dumnezeu, ci invers, Duhul lui Dumnezeu Se vestește pe Sine Însuși, prin gura omului. 

Însă în momentul în care cineva încearcă să-L propovăduiască pe Dumnezeu, dar cade în capcana de a se arăta pe sine înțelept înaintea lumii prin cuvinte bine alese, atunci nu se mai vestește Evanghelia. Este destul de răspândită printre slujitorii bisericești ispita de a-și racola adepți, în loc să îi facă pe oameni urmași ai lui Hristos. Aceasta poate duce la pierzare atât pe cei care se încred în cuvintele aceluia, cât și pe slujitor. Nu de puține ori au apărut tot felul de scindări, grupări schismatice sau sectare, tocmai fiindcă un grup de credincioși s-au strâns în jurul unei persoane private ca să-l admire, în loc să Îl caute și să Îl mărturisească pe Hristos. 

Revenind la Evanghelie, ucenicii sunt avertizați că nu vor avea neapărat parte de reușită mereu, chiar și primind harul lui Dumnezeu de la Iisus. Aceasta, fiindcă pe lângă puterea duhovnicească a răspândirii Evangheliei, mai este nevoie și de deschiderea inimii celui dinainte, a ascultătorului. Dacă inima omului e împietrită, în zadar Duhul vestește. Iar în acest caz, Mântuitorul le spune ucenicilor că trebuie să plece de acolo și să nu ia nimic, nicio plată pentru osteneală, ba simbolic până și praful de pe încălțăminte colectat în acel oraș sau în acea casă unde oamenii nu cred, să și-l scuture. Acest gest constituia la evrei un simbol al separării de oamenii răi, tot la fel cum a sta la masă cu cineva era simbolul maximei comuniuni, al unirii, al frăției cu acela.

Evanghelistul continuă relatând că ucenicii au plecat la propovăduire, urmând porunca lui Iisus și au avut mult succes prin diferitele sate în care au vestit cuvântul Evangheliei. Acest cuvânt consta în învățătura de a face bine, de a-ți iubi aproapele, de a nu răzbuna răul tot cu rău, de a-ți aduce jertfa înaintea lui Dumnezeu după ce te-ai împăcat cu vecinul și așa mai departe. Puterea duhovnicească a funcționat prin ucenici, căci aceștia vindecau pretutindenea. Se pare că știrile despre ceea ce făceau ei s-au răspândit repede, încât au ajuns și la urechile tetrarhului Irod, stăpânitor peste o parte din ținuturile locuite de evrei. Însă Irod nu putea pricepe fenomenul. Aceeași învățătură o propovăduise mai înainte și Ioan Botezătorul, pe care îl ucisese, alungându-i apoi pe ucenicii prorocului. Pentru nelegitimul rege, faptul că alții vorbeau în regatul său despre Împărăția cerurilor, deci o altă împărăție decât a lui proprie, era semn rău. Își putea închipui că Ioan s-a sculat din morți, în timp ce poporul credea că a venit Ilie sau că a înviat un oarecare proroc care și-a reluat activitatea. În orice caz, această situație arată cât de puternică a fost mișcarea duhovnicească iscată de predica ucenicilor lui Iisus. 

Avem de învățat din această Evanghelie că, ascultând de ceea ce vestește Domnul și de porunca Lui, se petrec minuni tot la fel de mari, ca și cum Însuși Domnul le face. Iar aceasta nu doar acum două mii de ani, ci și azi. Fiindcă de fiecare dată când prin cineva se răspândește binele, când se face pace în loc de ceartă și vindecare în loc de moarte, nu oamenii săvârșesc aceasta, ci Însuși Dumnezeu lucrează prin ei.