Când soții schimbă între ei inelele, ei își făgăduiesc unul altuia că dacă vreodată se va întâmpla ceva între ei, dacă vreodată va fi vreo ceartă sau chiar necredincioșie din partea unuia față de celălalt, vreo trădare, vreo înșelăciune, vreo nedreptate, dar acela se va întoarce, nu i se va face nici o mustrare. Fiindcă se va întoarce și va spune: „Iată, am venit: poți să mă primești, sau inima ta s-a răcit, sau iubirea ta pentru mine e deja moartă?” Și răspunsul va fi: „Bineînțeles, vino, bineînțeles, te iubesc așa cum te-am iubit și înainte! Iubirea mea sălta de bucurie cândva; când ai plecat, iubirea mea s-a făcut durere arzătoare, așteptare, mâhnire – iar acum iubirea mea s-a făcut iarăși bucurie triumfătoare, mai luminoasă, mai adâncă, mai triumfătoare și mai sigură decât înainte ca tu să pleci...”

Așadar, făcând schimb de inele, soții își dau atât făgăduința credincioșiei, cât și a încrederii reciproce – încredere care merge mult mai departe decât orice trădare și orice ceartă. Și lucrul acesta este atât de minunat!