În vremea aceea au venit la Iisus unii dintre cărturari și farisei, zicând: Învățătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Iar El răspunzând le-a zis: Acest neam viclean și desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți. Bărbații din Ninive se vor ridica la judecată cu neamul acesta și-l vor osândi, că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și, iată, aici este mai mult decât Iona. Regina de la miazăzi se va ridica la judecată cu neamul acesta și-l va osândi, căci a venit de la marginile pământului ca să asculte înțelepciunea lui Solomon; și, iată, aici este mai mult decât Solomon. Iar când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit; și venind, o află golită, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, sălășluiesc aici, și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Așa va fi și cu acest neam viclean. (Matei 12, 38-45 (Miercuri în săptămâna a cincea după Rusalii)

Deseori, se întâmplă să simțim pur și simplu că rugăciunile noastre nu sunt ascultate de Dumnezeu. Aceasta, deși credem că rugăciunile ne sunt îndreptățite: ne-am rugat mult, ducem o viață corectă, nu furăm, nu omorâm pe nimeni, poate postim chiar multișor și cu toate acestea dorințele nu devin realitate. Pentru aceasta ajungem chiar să ne certăm imaginar cu Dumnezeu, ba poate pe alocuri Îi cerem să ne dea un semn că există. Cam acest lucru îl făceau odinioară și unii dintre cei care erau în preajma lui Iisus. Cereau un semn prin care să li se demonstreze că El nu e doar un predicator sau vraci. Solicitau ceva care să le clarifice că Iisus din Nazaretul Galileei e Mesia. Nu se consemnează precis despre ce fel de semn era vorba. Poate că o vindecare spectaculoasă, o înviere din morți sau vreo cădere de stea, toate s-ar fi calificat probabil ca semne care să îi convingă. Sau poate că nu.

Însă Domnul nu face paradă de semne și de minuni. Uneori, pur și simplu, nu săvârșește nicio minune, așa cum se întâmplă în Nazaret. Nu fiindcă oamenii nu cred, iar minunea nu e un act de magie, ci este rodul credinței. Deseori, Domnul, atunci când săvârșea o minune față de cineva bolnav, spunea „crezi tu?” sau „credința ta te-a vindecat!”. De data aceasta, Hristos rostește niște cuvinte misterioase, anume că li se va da solicitanților semnul lui Iona. Cum vestitul proroc a stat în pântecele unui pește uriaș timp de trei zile, tot la fel va sta și Fiul Omului în inima pământului trei zile. Iona a fost aruncat pe țărm într-un final. Despre Fiul Omului nu se spune ce se va întâmpla după trei zile, dar prin analogie, de bună seamă este de înțeles că va ieși din inima pământului. Adică, va învia.

Hristos mai adaugă faptul că bărbații din Ninive, cetatea care s-a pocăit în urma predicii lui Iona, îi vor judeca pe evrei. Aceasta pentru că sunt unii care s-au pocăit la cuvintele prorocului, în timp ce iudeii nu au crezut în cuvintele lui Iisus.

Continuarea Evangheliei dă de înțeles că simpla curățire prin ritualuri, post, rugăciune, dar lipsită de credință și fapte bune, nu poate să aducă mântuirea. De aceea, nu trebuie să cerem semn ca pe baza lui să ne schimbăm fiindcă tocmai schimbarea noastră e un semn. Ca să înțelegem cum anume semnul trebuie dat de noi lui Dumnezeu și nu invers, Domnul rostește pilda despre un om posedat de un demon, care temporar este eliberat de această groaznică greutate. În tradiția evreilor și a noastră se face uz de expresia: „diavolul să se ducă în pustiu”. Dar demonii nu pot sta acolo unde e inactivitate. Ei se „odihnesc” doar chinuind pe oameni. Așadar, demonii, deși pot fi alungați, se pot întoarce la omul de unde au plecat, ba chiar cu mai mare forță.

Evanghelia zilei de miercuri din săptămâna a cincea după Rusalii este prin urmare adresată și nouă, celor de azi, chinuiți de vreo patimă. Deseori, ne scuturăm și spunem: „De acum mă lepăd de patima mea. Mă schimb, mă depărtez de răutățile de dinainte. Și așa încep o viață curată”. După cuvântul Evangheliei, îmi mătur casa sufletului, o împodobesc, o fac frumoasă. Dar această curățenie trebuie împodobită pentru ca în casa sufletului să locuiască cineva. Apostolul Pavel afirmă că omul e templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 3, 16-17). Dar dacă uităm să Îl chemăm pe Duhul Sfânt prin fapte bune, prin rugăciune și gânduri bune, iar casa sufletului e măturată și curățată, dar nu pentru Dumnezeu, atunci suntem în pericol. Tot Sfântul Pavel spune: „cel căruia i se pare că stă, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10, 12-13). În lipsa lui Dumnezeu, se poate ca demonul să vină înapoi, dar nu singur, ci împreună cu alte șapte duhuri mai rele decât el. Așa, cu tot efortul, ajungem mai împătimiți decât înainte.

Cum de se întâmplă așa ceva? Omul crede că suferă de o mare patimă și, fiind concentrat pe ea, le lasă pe celelalte, necunoscute lui, în „umbră”. Lepădându-și păcatul împovărător, dar neluând seamă că puterea de îndreptare vine de la Duhul lui Dumnezeu, atunci în omul curățit izvorăsc patimi mai adânci, până atunci latente. Mai concret, omul se leapădă, de exemplu, de desfrânare sau de beție, dar apoi descoperă că sub ele se aflau invidia, răutatea, mânia, mândria. Acestea sălășluiau acolo de la început, fiin patimi mai rele decât cele vizibile, care însă acum ies sau sunt scoase la iveală.

Atunci când ne curățim de păcate prin spovedanie și prin hotărârea de a nu mai păcătui ca înainte, este necesar să nu uităm niciodată că păcatul se iartă, dar rana provocată de acesta se vindecă în timp și numai în legătură cu medicamentul dumnezeiesc. Numai adunând cu Dumnezeu fapte bune, gânduri bune, cuvinte bune, păcatul nu mai izvorăște, iar demonul nu mai găsește casa cu ușa deschisă, fiindcă Stăpânul ei, Hristos, a venit și locuiește în ea.