Pocăința este primul cuvânt din abecedarul mântuirii. Cu el își începe activitatea atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât și Mântuitorul Iisus Hristos: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinței și a iertării păcatelor, fără de care nu putem împlini cu adevărat legea iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.[1]

Termenul grecesc „metanoia” nu și-a găsit un echivalent fidel în limbile principale de răspândire a creștinismului. Cuvântul românesc pocăință pune accentul pe remușcare, regret, pe durerea pentru păcatul săvârșit. Termenul penitență derivă din „poenam tenere” accentuează aspectul juridic, conștiința vinovăției, frica de pedeapsă. Cel grecesc, metanoia, nu înseamnă numai căință, regret sau numai frică de pedeapsă, ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor și, deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârșirii lui și un nou început de viață, un câmp nou de lucru în har și adevăr. O mutație a minții, înnoirea ei, o naștere din nou. Acesta este sensul creștin al pocăinței, o neîncetată înnoire a omului.

Sfinții Părinți, fini cunoscători ai sufletului omenesc, vorbesc despre două feluri de pocăință: pocăința ca Taină și pocăința ca lucrare permanentă în suflet. Greșind aproape în fiecare clipă e necesar un regret care să ne însoțească statornic, o voce care să critice mereu imperfecțiunea faptelor săvârșite.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare predicator al pocăinței, spune: „Nu a cădea este cumplit lucru, precum a zăcea jos, după ce a căzut! Nici a se răni nu e rău, precum a nu voi să se vindece după ce s-a rănit!”[2].

Sfântul Ioan Damaschin definește pocăința ca fiind „întoarcerea prin asceză și osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală și de la diavol la Dumnezeu”[3]. Pocăința este o trebuință firească a sufletului omenesc. Sfântul Ioan Scărarul numește pocăința „lovirea sufletului printr-o simțire adâncă”[4].

Sfântul Vasile ce Mare arată necesitatea pocăinței și pentru cel cu păcate mari și pentru cel cu păcate mici: „Pocăința nu trebuie să înceteze în cursul vieții întregi, căci cine e fără de păcat? În toată clipa păcătuim, dacă nu cu faptele, apoi cu cuvântul, dacă nu cu cuvântul, apoi cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conștiința, iar conștiința trebuie să fie mereu curată”[5].

Așadar, pocăința și iertarea păcatelor arată taina iubirii lui Dumnezeu, care recuperează pe cel pierdut și dă viață celui omorât de păcate. Hristos Domnul a spus că „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se căiește” (Luca 15, 7). Aceasta înseamnă că milostivirea lui Dumnezeu față de păcătosul care se întoarce la El este izvorul din care se naște bucuria și pentru cel iertat și pentru cel ce iartă.

(Pr. Ciprian Dumitrache)

[1] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Iași, 2007, p. 239.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, „Pentru Pocăință”, în: Puțul și împărțirea de grâu, Editura Buna-Vestire, Bacău, 1995, p. 114.

[3] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 30, traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., 2005, p. 137.

[4] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, traducere de Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timișoara, p. 218.

[5] Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Sfântului Vasile, p. 518.