Viața Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul
Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei și povățuitor al călugărilor.
Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei și povățuitor al călugărilor.
Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moșia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuți, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viața cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalți copii, nici nu căuta odihnă și mâncare; ci mereu se ruga, și întru toate ascultă de părinți.
Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să învețe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuți, copilul Dumitru, deși tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înțelegerea. Căci în puțină vreme a deprins Ceaslovul și Psaltirea pe de rost, precum și nevoința cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia și păzirea minții de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioșii călugări foarte mult îl iubeau și se foloseau de blândețea și priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.
După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaș al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mânăstire, primind numele marelui prooroc și împărat David. Și era întru toate ascultător cuvioșilor părinți, având ca dascăl și părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul și purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuți.
Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoința vieții călugărești. Cel mai mult iubea liniștea, postul și rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfințitul soarelui, iar uneori postea desăvârșit câte trei și chiar cinci zile și se hrănea numai cu legume și ierburi. În ascultare era tăcut, blând și tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua și noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă și la chilie dormea puțin pe un mic scăunel, mereu veghind și cugetând la cele dumnezeiești. Iar dintre cărți cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o știa pe de rost și o repeta zilnic.
Așa nevoindu-se câțiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoției și al facerii de minuni. Mulți bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David și se vindecau de suferințele lor. Alții veneau să-i ceară sfat, că era foarte înțelept în cuvânt și înainte-văzător, iar alții veneau să-și mărturisească păcatele, căci ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părțile de nord ale Moldovei.
Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume și nu mai are liniște de rugăciune, temându-se de duhul slavei deșarte, a luat binecuvântare de la episcopul de Rădăuți și s-a retras la mănăstirea Sfântul Lavrentie (Laurențiu). Dar și acolo îl căutau credincioșii, precum și cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David însă ziua făcea ascultare și stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga și împletea coșuri de nuiele pentru obște. Așa își omora cuviosul ispitele tinereții și cugetul slavei deșarte.
Odată l-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în orașul Șiret. Acolo, înconjurându-l credincioșii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la timp în mănăstire. Atunci egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, și-a împlinit cu bucurie canonul, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Trecând câțiva ani și Cuviosul David sporind mult în nevoința duhovnicească, se simțea chemat de Duhul Sfânt la viața pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos și dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii și cu sihaștrii din codrii Carpaților.
Deci, primind binecuvântare de la egumenul mănăstirii Sfântul Lavrentie, a îmbrăcat mai întâi marele și îngerescul chip al schivniciei, schimbându-și numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, cu puțin înainte de anul 1450, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu din județul Neamț, unde mai târziu a luat ființă mânăstirea Sihăstria. Aici s-a nevoit paisprezece ani în aspre osteneli călugărești. Dar, văzându-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna.
Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil și-a făcut aici mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Vițeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, și-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături și-a săpat o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de douăzeci de ani.
Nevoința Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastru în chilia de la Putna era aceasta: Ziua și noaptea priveghea în neîncetată rugăciune și cugetare la cele dumnezeiești, postind până la asfințitul soarelui și dormind foarte puțin pe un mic scaun de lemn. Din chilie nu ieșea deloc toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeți de pâine, rădăcini și ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coșurilor de nuiele. Duminica săvârșea Sfânta Liturghie și se împărtășea cu Trupul și Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli și pentru cuvânt de folos. În posturi se înfrână câte trei și uneori cinci zile și avea darul rugăciunii și al lacrimilor.
Pentru sfințenia vieții sale, pentru postul îndelungat și pentru privegherile cele de toată noaptea cu rugăciuni și cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de diavoli, căutând să-l alunge din pustie sau să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deșarte. Dar el, cerând ajutorul lui Hristos și cu puterea Sfintei Cruci, biruia toate cursele diavolului. Pentru aceea, în puțină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înainte-vederii și al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvântul și vindecă tot felul de bolnavi. Apoi cunoștea cugetele cele ascunse și spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt.
Pentru niște daruri ca acestea, numele Cuviosului se făcuse cunoscut în toată țara Moldovei, iar poporul, de la mic până la mare, l-a numărat din tinerețe în ceata sfinților. Cei mai mulți îl numeau Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân, căci era părinte și povățuitor al tuturor sihaștrilor din nordul Moldovei. Alții, îndeosebi călugării, îl numeau Sfântul Daniil Schimonahul. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor Sfântul Daniil cel Nou, ca să-l deosebească de alți cuvioși cu același nume.
În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului țării, Bogdan Voievod, fiul său, Ștefan, cu greu a scăpat de primejdie. Dar, auzind de nevoința și minunile Sfântului Daniil Sihastrul și fiind în grea strâmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, și-a mărturisit cugetele înaintea Cuviosului și a primit de la el dezlegare de păcate și multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniștindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvântat și s-a rugat pentru dânsul, apoi i-a proorocit că în curînd va fi domn al Moldovei și l-a liberat cu pace.
În primăvara anului 1457, Ștefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a încredințat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul și de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, Cuviosul i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic și rugător către Dumnezeu. Adeseori voievodul poposea la chilia lui și își mărturisea păcatele, apoi cerea cuvânt de folos și nimic nu făcea fără rugăciunea și binecuvântarea lui. Iar Cuviosul îl îmbărbăta și îl îndemna să apere țara și creștinătatea de mâinile păgînilor, încredințându-l că de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui.
Astfel, ascultându-l, Ștefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos și țara Moldovei după căderea Bizanțului, aproape o jumătate de secol, câștigând patruzeci și șapte de războaie și înălțând patruzeci și opt de biserici. În felul acesta, Sfântul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei românești și ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălțate la îndemnul său.
Odată, poposind domnul Moldovei în chilia Cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ștefan Voievod și împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna. Iar în anul 1470, când s-a sfințit acest dumnezeiesc locaș, însuși Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toți ca un al doilea ctitor.
Se mai spunea despre dânsul că, voind Ștefan Vodă să-i încredințeze mănăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen și părinte duhovnicesc al Putnei. Dar Cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta și iubind mai mult liniștea, a rămas mai departe la mica lui chilie din peșteră.
Pentru sfințenia vieții sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinerețe purtător de Hristos și mare dascăl al liniștii și rugăciunii lui Iisus. În timpul vieții sale nu era în Moldova alt sihastru și duhovnic mai vestit, nici alt lucrător și dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toți egumenii și duhovnicii din nordul Moldovei, ca și dregătorii din sfatul țării îl aveau de părinte duhovnicesc.
Urmând exemplul vieții sale, numeroși călugări iubitori de liniște din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil și deveneau sihaștri și lucrători sporiți ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei, avea prin mănăstiri și sate numeroși fii duhovnicești, iar prin munți și prin codri avea peste o sută de ucenici sihaștri, care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său.
Într-adevăr, Sfântul Daniil Sihastrul a creat în Moldova de nord o mare mișcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel pentru multă vreme viața duhovnicească în mănăstiri și schituri și ridicând o întreagă generație de sihaștri și rugători ai neamului.
După anul 1470, văzând Cuviosul că la Putna nu mai are liniște din cauza mănăstirii și a mulțimii credincioșilor ce veneau aici, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani și s-a retras în taină în pădurile seculare din jurul Mănăstirii Voroneț. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povățuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mănăstirii, și-a făcut o mică chilie sub stâncă numită Șoimul și aici se ostenea Cuviosul în desăvârșita liniște și plăcere de Dumnezeu.
Însă n-a trecut multă vreme și îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizați, oameni stăpâniți de duhuri necurate și se vindecau. Credincioșii, neputând ajunge la chilia lui, așteptau jos în mănăstire. Iar Cuviosul cobora noaptea, se rugă pentru ei, le spunea pricina suferinței, îi sfătuia, îi binecuvânta și îi trimitea sănătoși la casele lor.
În vara anului 1476, Ștefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în fața turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneț. Deci „bătând Ștefan Vodă în ușa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aștepte Ștefan Vodă afară până va termina ruga. Și după ce și-a terminat sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ștefan Vodă. Și s-a spovedit Ștefan Vodă la dânsul. Și a întrebat Ștefan Vodă pe sihastru ce să facă, că nu poate să se mai bată cu turcii. Închina-vă țara la turci sau nu? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui; numai că, după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe”.
Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe turci și luând de la el rugăciune și binecuvântare, îndată a adunat oaste și a izgonit pe turci din țară. Așa ajută Cuviosul cu rugăciuni fierbinți către Dumnezeu să se izbăvească Moldova și țările creștine de robia păgânilor.
Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ștefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul și episcopii țării să aleagă păstor și părinte al Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneț. Dar Cuviosul auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu și voievodului să nu-l înstrăineze până la moarte de fericită lui liniște. Deci, cucerindu-se toți de smerenia și sfințenia lui, și-au cerut iertare și l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.
Timp de douăzeci de ani cât a sihăstrit la Voroneț, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca cea de la Putna. Căci în puțină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaștri, unii mai nevoitori decât alții, care se osteneau fie în codrii Voronețului, fie în munții Rarăului, fie de-a lungul Carpaților Răsăriteni. Cei mai mulți practicau rugăciunea lui Iisus, postul și tăcerea. Alții citeau zilnic psaltirea, alții făceau mii de metanii și împleteau coșuri, iar alții, fiind buni caligrafi, scriau cărți de slujbă pentru biserici și mănăstiri. Cei mai aleși ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigore Roșca, monahul caligraf Ioan, precum și egumenii Misail și Efrem, toți din Mănăstirea Voroneț; apoi cuviosul Pahomie Sihastrul și egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul și Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamț, Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldovița, egumenul Gherontie de la Humor și mulți alții.
Aducându-și aminte Ștefan cel Mare de făgăduința dată lui Dumnezeu și Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea Voroneț, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în același an, biserica a fost sfințită de mitropolitul Gheorghe, în prezența fericiților ei ctitori, Ștefan Voievod și Cuviosul Daniil Sihastrul și a zeci de mii de credincioși, călugări, clerici și dregători de țară. În acestă zi, cu sfat de obște, Sfântul Daniil, deși bătrân, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneț.
Timp de aproape zece ani Sfântul Daniil a povățuit obștea Mănăstirii Voroneț, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihaștrilor și al întregii Moldove. Căci deși petrecea mai mult la chilia sa de sub stâncă Șoimului, fiind foarte iubitor de liniște, adeseori cobora în obște, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate și îi sfătuia pe toți. Apoi iarăși se retrăgea la chilia sa.
În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneț a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toți monahii din obște, care număra peste șaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiți păstori și duhovnici pentru credincioși, alții erau dascăli învățați în școala mănăstirii și neobosiți caligrafi, iar cei mai mulți erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat și se rugau pentru toată lumea. La Voroneț au învățat carte și au deprins nevoința duhovnicească numeroși preoți de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihaștri și dregători de țară. Iar în codrii seculari din munții Voronețului, ai Rarăului și Stânișoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alți peste cincizeci de sihaștri, ucenici ai Sfântului Daniil. Pe toți aceștia îi supraveghea și îi povățuia pe calea cea bună a împărăției cerurilor, marele egumen și povățuitor de suflete „Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul cel Bătrân”.
Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăți și trecând de vârstă de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil, marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei și făcătorul de minuni, și-a dat sufletul în brațele lui Hristos la sfârșitul secolului al XV-lea (1496). Mulțimea ucenicilor lui, împreună cu mitropolitul și domnul țării l-au plâns îndeajuns și l-au îngropat în pronaosul bisericii Voroneț, cum se vede până astăzi, punând deasupra o piatră cu inscripția: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”. Apoi, împărțind credincioșilor multe milostenii și sărutând sfintele lui moaște, s-a întors fiecare la ale sale.
După săvârșirea sa, văzând ucenicii și credincioșii că se fac oarecare minuni și vindecări de boli la moaștele Cuviosului, l-au trecut în ceata sfinților, numindu-l „Sfântul Stareț Daniil”, „Sfântul Daniil Sihastrul”, sau mai ales „Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou”.
Obștea Mănăstirii Voroneț, împreună cu mitropolitul Grigore Roșca, ucenicul său, au dat acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea Sfântului Daniil cel Nou, pomenindu-l în rândul fericiților ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul. Astfel, în Moldova, pomenirea cuviosului Daniil Sihastru s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii Voroneț, și la 18 decembrie, după Sfântul Daniil Stâlpnicul, 11 decembrie.
Ca sfânt cu aureolă a fost pictat, pentru prima dată în 1547 de același mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneț, în stânga ușii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ținând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: Veniți, fraților, de mă ascultați. Vă voi învăța frica Domnului. Cine este omul ...
Râvna credincioșilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneț, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaștele făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul și să le așeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuși mitropolitul Dosoftei le-a sărutat, cum singur spune în Viețile Sfinților, scrise și tipărite de el la Iași în anii 1682-1686. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, în Transilvania și la Sfântul Munte, de unde veneau credincioși să i se închine și toți îl numeau „Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni”.
În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneț, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaștele poartă inscripția: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneț, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4”. În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupația Austriei, moaștele Sfântului Daniil Sihastrul au fost așezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi. În anul mântuirii 1992, la 21-22 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat, în mod solemn, mai mulți sfinți din România, printre care și pe Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul, rânduindu-i zi de prăznuire peste an la 18 decembrie.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi pe toți, ca un singur bun și iubitor de oameni. Amin.