Precum fără credință e cu neputință să ne mântuim, la fel și fără smerenie. Dar și credința și toate celelalte lucrări bune nu sunt de folos fără smerenie. Căci până și diavolii cred și se înfricoșează, mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat, dar nu le e de folos pentru că nu au smerenie. Omul care are smerenie are lucrări bune, Îl are în el pe Dumnezeu, Duhul Sfânt, cum zice autorul Proverbelor: În inima smerită Se odihnește cu blândețe Duhul Domnului. În inima tulburată (a celui mândru), locuiește diavolul.

Prorocul David, după ce din mândrie a căzut în cele două păcate de moarte, preacurvia și uciderea, și s-a pocăit, a plâns, a privegheat, a postit, nu a spus că a fost izbăvit de Domnul pentru că s-a pocăit, a plâns și a postit, ci a spus: M-am smerit și Domnul m-a izbăvit. Cine nu se smerește, nici nu se pocăiește. Cel mândru nu se pocăiește niciodată, dar și dacă se pocăiește, pocăința lui nu este reală, adevărată, sinceră, ci este mincinoasă. Dacă se roagă și postește sau face vreun bine, pe toate le face cu falsitate, cu prefăcătorie, ca și fariseii, ca să-l vadă ceilalți oameni...

Deoarece smerenia este o virtute atât de mare și fără ea nu putem să ne mântuim, să aruncăm cu toții mândria cea diavolească și să dobândim dumnezeiasca smerenie, pe care înțeleptul Isaac Sirul o numește veșmânt dumnezeiesc, întrucât cu aceasta s-a îmbrăcat Unul-Născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, coborând din Ceruri pe pământ pentru mântuirea noastră.

(Părintele Filotei Zervakos, Mărturisirea credinței ortodoxe, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 34)