Cum putem preamări un sfânt? Aș zice că prezentând viața lui din viața noastră. Căci sfinții sunt în continuare vii, în sensul cel mai realist al cuvântului, prin participarea efectivă în viețile noastre.

Când l-am ales pe Sfântul Pantelimon ca ocrotitor al familiei noastre a fost inițial doar o coincidență cu ziua de cununie. Se spune că uneori sfinții ne abordează pe noi. O relație mai personală a început însă când fiul nostru Ioan a trebuit să stea la incubator cel puțin două săptămâni după naștere. Cea mai apropiată fină a citit atunci Acatistul Sfântului Pantelimon în fiecare zi, pentru copil. Cu ajutorul Sfântului și al rugăciunilor ei, Ioan și-a venit în fire și a ieșit sănătos din spital. 

Astfel, se vede cum prin rugăciune se creează o legătură tainică între sufletul omului și Sfânt. Căci iată, la ceva vreme după acestea, pe vremea când încă nici nu vorbea prea bine, m-am trezit cu Ioan stâlcind: „ute, ute, Fântu' se uită la mine!” Copilul era ferm convins că Sfântul Pantelimon îl caută din icoană. Și se precipita că nu știa cum să îi răspundă. De atunci, dragostea lui cea mare a devenit Sfântul Pantelimon. I-am povestit viața lui, trebuia să ascultăm zilnic Acatistul, orice poveste de orice fel, trebuia să îl includă și pe Sfântul Pantelimon. Voiam, nu voiam, trebuia să reinventez povestea, cu Sfântul inclus pe undeva, până când am recurs la a începe fiecare povestire avându-l ca ghid pe Sfântul Pantelimon.  Apoi, tot el îl purta pe Ioan în lumea viselor, alături de îngeraș și – după cum îmi povestea Ioan în unele dimineți – tot Sfântul îi arăta uneori Raiul. Până acum câțiva ani, mergeam în fiecare an la mănăstirea Oașa pentru a-l prăznui de 27 iulie.

Dar aș dori să împărtășesc și câteva rânduri de jurnal care îl cuprind pe Marele Sfânt ca Medic.  

Era întâi martie. Toată iarna zăpada se lăsase așteptată și tocmai acum, norii se desțeleniseră în saci de ninsori albe ca veacuri de povești revărsate peste lume. Numai că Efrem se îmbolnăvise. Cred că făcuse o bronșiolită destul de urâtă, căci hârâia tare și avea wheezing. Eram crispată, încercam să îmi controlez fricile, căci bebe era încă foarte mic. Am tot încercat să aduc medicul pediatru acasă, o foarte bună prietenă și mereu săritoare. Numai că de data aceasta chiar ea era răcită cobză, iar drumurile din pustia noastră – înzăpezite (ne mutasem de curând într-o casă de la marginea orașului, pe vremea aceea chiar câmp pustnicesc). Deci, clar, nimeni nu putea ajunge la noi.

Efrem respira foarte greu. Încercam să-mi fac planuri cum să-l ajut, dar ele se spărgeau în mii de țăndări, căci nu puteam ajunge nici la urgențe. Am simțit să fac apel la credință, dar mă socoteam și un pic inconștientă să nu iau măsuri practice. Însă cum toate eventualele măsuri nu puteau fi realizate, mă tot întrebam cum pot să cer ajutorul unui medic cu care să pot relaționa la acel moment. Mi-a venit în minte Sfântul Pantelimon și am realizat că el chiar a fost doctor. Iar acum are la îndemână o trusă de tratamente căreia nu îi stă nimic în cale. Plus că înțelepciunea și harul sfințeniei îl fac un medic mult mai capabil decât a fost vreodată.

I-am spus: Sfinte Pantelimon, te rog să vii la pacientul tău, să îl cercetezi, să mă înveți ce să-i fac, să-i dai tratament.

Efectiv, în acele zile, am avut această percepție foarte realistă a Sfântului Pantelimon ca și medic, venit practic în vizită medicală la pacient. Nu am avut altă supraveghere medicală, mai vorbeam cu pediatra prin telefon, dar cel mai ades cu Sfântul Pantelimon. Din timp în timp, ore, jumătăți de ore, minute, îl rugam ca pe un adevărat medic, să vină să cerceteze bolnavul. Vorbeam cu el realmente ca și cu un doctor la care mă aflu la consult. Îi explicam temerile și orice simptom sau gând.

Sfântul a ajutat enorm. Nu a fost nevoie să ajungem nici măcar la antibiotic. Am vegheat asupra copilului cu teamă, dar și cu credință, cu panici și nădejdi, o luptă cu gândurile, cu oboseala, cu boala lui în sine, din care Sfântul doctor Pantelimon ne-a scos biruitori și mai puternici, mai liberi. Căci a venit de fiecare dată în vizită la noi, încât Efrem a încheiat foarte bine acest episod de bronșiolită sau pneumonie (nici acum nu am un diagnostic clar). Dar cel mai fericit sentiment a fost acela al unei credințe realiste, simple, că Sfântul Pantelimon este medicul familiei. De atunci apelez mereu la el în calitatea sa de medic, realizând că în astă lume, nici cel mai bun doctor nu te poate înțelege și ajuta în profunzime oricât de bine intenționat ar fi. Dar Sfântul Pantelimon, doctor cu inima, căruia toate îi sunt la îndemână înțelege ființial ce simțim și cu trupul și cu sufletul și ne ajută deplin. 

Îi mulțumesc de fiecare dată când trec în dreptul icoanei sale și îl rog să ne tămăduiască de bolile pe care el știe că le purtăm în noi – mai ales cele sufletești.

Ca Cela Care te-ai asemănat Domnului prin taina muceniciei, dumnezeiescule Pantelimon, milostivește-te spre noi, cei bolnăviți cu duhul de ușurătatea acestui veac și ne tămăduiește, ca un medic duhovnicesc, revărsând înlăuntrul nostru medicamentul harului și dorului de sfințenie Cercetează, Doctor Sfânt, Chipul cel mai dinăuntru, pe care Însuși Domnul, cu mâna iubirii Sale zidindu-l întru noi, pururea îl tânjește.

Adu-ți aminte și de bolile noastre cele trupești, pansând durerile, dar lasă în noi rănirea cea care subțiază sufletul și învață inima să strige din adâncuri: „scoate din temniță sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău!”