Nectarie, numit la botez Nicolae, era din satul Vriulla din eparhia Efesului din Asia Mică. Se ocupa cu îngrijirea cămilelor. El crescuse într-o familie creştină săracă, dar cucernică.

Când Nicolae a împlinit şaptesprezece ani tatăl lui a murit, iar el, nefiind în stare să-şi câştige traiul de unul singur, căci era fără vreo meserie, iscusinţă sau vreun negoţ, s-a angajat la un musulman bogat, îngrijindu-i cămilele. Încă şase tineri creştini se îndeletniceau cu acelaşi lucru. Toţi erau foarte apropiaţi, mai ales că în ţinutul Efesului izbucnise o molimă. Ei şi-au căutat adăpost în satele dimprejur, alături de alţi cămilari, care erau musulmani săraci.

Însinguraţi, departe de locuitorii oraşelor, tinerii creştini au început să se gândească că nici un creştin ortodox nu va scăpa din nenorocirea ce lovise Efesul şi că numai ei, cămilarii, vor scăpa, împreună cu stăpânii lor. Deci au început să cugete astfel: „Noi ne-am pierdut părinţii şi nu mai avem nimic. Haideţi să primim credinţa celor cu care stăm împreună, ca să putem trăi.” Deci şi-au părăsit credinţa ortodoxă şi s-au supus celei islamice.

După o vreme, primind vorbă că molima încetas, Nicolae şi tovarăşii săi s-au întors în cetate. Nicolae era uimit şi fericit să vadă că mama lui supravieţuise. Dar de îndată ce ea l-a văzut îmbrăcat ca un musulman, i-a spus supărată: „Nu te apropia de mine! Ce haine sunt astea cu care te văd ?”

Nicolae i-a întors spatele, fără să pară că-i pasă. Dar mama sa a continuat: „Du-te de aici cât mai iute. Eu nu am născut un musulman. El l-am născut pe Nicolae, creştinul ortodox. Du-te, să nu te mai văd în ochi!”

El nu a zis nimic. Cuvintele ei i-au străpuns inima ca nişte săgeţi. Deci s-a întors către Iisus Hristos şi i-a Spus: „O, izvorule al milei, adâncul bunătăţii, Părintele milosârdiei, ai milă de mine. Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Adu-mă pe calea cea dreaptă.”

Nicolae nu s-a întors la aga, stăpânul său, ci a plecat la Smirna unde s-a întâlnit cu unchiul său, proprietar de corabie, care l-a primit pe Nicolae în ospeţie. Când Nicolae i-a spus unchiului povestea sa, acesta l-a îmbrăcat cu haine apusene şi l-a urcat într-o corabie către Constantinopol, de unde urma să plece în Rusia. El i-a mai spus nepotului său că trebuie să se pocăiască şi să trăiască întru frica lui Dumnezeu, fără însă a uita vreodată de apostazia sa.

Nicolae a plecat cu corabia spre Constantinopol şi de acolo s-a dus în România, despre care i se spusese că era o ţară ortodoxă unde şi-ar putea afla scăpare. Dar România nu a fost locul potrivit pentru el. Dimpotrivă, deşi nu se ştie de ce, a simţit că îşi primejduieşte şi mai mult sufletul. Deci s-a întors la Smirna la unchiul său.

Nicolae simţea că nu are nici o nădejde şi plângea cu amar pentru starea lui. El se ruga astfel: „Dumnezeule milostive, Stăpânitorul tuturor Cel milostiv, învaţă-mă calea pe care să merg. Nu întoarce faţa Ta de la mine, iar mărimea păcatelor mele să nu copleşească nemăsurată milostivirea Ta.”

Creştinii care cunoşteau starea lui Nicolae l-au dus la un călugăr din Sfântul Munte, care l-a povăţuit şi l-a sfătuit să se ducă la Muntele Athos, unde îşi va afla mântuirea.

La Sfântul Munte Nicolae a ajuns sub îndrumarea a unui stareţ care l-a ajutat să crească duhovniceşte învăţându-l să se roage. După o vreme Nicolae a început să simtă dorinţa să-şi jertfească viaţa pentru Iisus Hristos, de Care se lepădase, dar povăţuitorii săi duhovniceşti nu i-au dat dezlegare să fie mucenic, ci l-au sfătuit să aştepte ca să se întărească în credinţă.

Apoi Nicolae a hotărât să se ducă la cuviosul Ştefan de la schitul Sfânta Ana. Acolo cuviosul l-a primit cu bucurie şi l-a poftit să rămână. Trecând o vreme, Nicolae a sporit în credinţă, fiind tuns în monahism cu numele de Nectarie.

Ca monah, Nectarie ducea o viaţă de rugăciune şi nevoinţă, desăvârşindu-se cât mai mult cu putinţă. El cerea adeseori dezlegare să fie mucenic, dar niciunul dintre bătrâni nu socotea că este cu adevărat gata de o asemenea încercare. Ei l-au sfătuit să aştepte.

Până la urmă Nectarie a primit dezlegare şi binecuvântare de la părinţii duhovniceşti care se îndeletniciseră cu pregătirea lui duhovnicească. A părăsit Sfântul Munte însoţi t de Hagi-Ştefan şi s-a întors în oraşul de baştină. Acolo s-a înfăţişat cadiului, cu trei zile înainte de sărbătoarea musulmană a Ramadhanului şi i-a spus în turceşte: „Efendi, eu din naştere sunt creştin ortodox pe nume Nicolae. Fiind tânăr şi fără minte, am fost amăgit de aga Husein care mi-a făgăduit multe lucruri, vite, bani, veşminte strălucitoare şi arme alese. Fiind copil prost, aga m-a amăgit şi m-am lepădat de preadulcele meu Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, făcându-mă musulman. Crescând mai mare, mi-am dat seama că m-a minţit în privinţa făgăduielilor, pentru aceea am plecat de la el şi din locul acela şi de atunci am fost în Kezaerli (căci nu voia să dezvăluie locul unde stătuse). Acum, ajungând la aceasta vârstă, am cugetat la marea năpastă căzută asupra mea, adică lepădarea de curata şi slăvită credinţă a ortodocşilor creştini, din pricina prostiei mele şi primirea credinţei voastre celei necurate. Deci din acest ceas am încheiat socotelile cu ea şi v-o dau înapoi. Luaţi-vă înapoi semnele credinţei voastre. M-am născut creştin ortodox şi vreau să mor ca Nicolae şi ca un creştin ortodox. Astfel, prin vărsarea sângelui meu, am să îmi spăl greşeala pe care am făcut-o”.

Auzind aceasta, cadiul i-a spus lui Nectarie: „Tinere, văd eşti foarte tânăr şi nechibzuit. Lucrurile pe care mi le spui Şsunt de la tine; deci du-te şi chibzuieşte bine, căci pentru o asemenea îndrăzneală ca a ta şi pentru cele spuse cu atâta uşurinţă şi lipsă de teamă vei avea de suferit cazne cumplite, care nu le vei putea îndura. Deci bagă-ţi minţile în cap.”

Nectarie a răspuns: „M-am gândit bine mai dinainte, aducându-mi înaintea ochilor toate caznele la care m-aţi putea pune. Şi totuşi am venit ca să îl vestesc cu îndrăznire pe prea-dulcele meu Iisus ca pe Dumnezeul cel prea adevărat înaintea noastră a tuturor si să primesc mii de chinuri din dragoste pentru El.”

La aceasta cadiul a răspuns liniştit: „Du-te şi mai gândeşte:” Nectarie a plecat şi şi-a petrecut noaptea în rugăciune. A doua zi, fiind duminică, s-a înfăţişat încă o dată cădiului şi i-a spus: „Iată, efendi, am venit să-ţi spun că, după povaţa ta, m-am gândit bine şi mărturisesc că am fost amăgit ca un copil prost, aşa cum ţi-am spus ieri. Acum că m-am copt, îmi vine mereu în minte ceea ce am făcut şi plâng pentru păcatul meu. Deci calc acum în picioare vicleana voastră credinţă ca una ce este mincinoasă şi amăgitoare”.

De această dată cadiul s-a mâniat cumplit şi l-a blestemat pe Nectarie, trimiţându-l la valiu. Dar valiul era plecat. Deci Nectarie a ajuns la bulukbaşi care a văzut că Nectarie era foarte frumos şi foarte tânăr. Deci a început să-i vorbească cu glas liniştit, întrebându-l despre el şi cum se face că a ajuns înaintea lui. Nectarie şi-a spus iarăşi povestea. Bulukbaşi l-a trimis la închisoare în lanţuri.

În închisoare, Nectarie a întâlnit şi alţi prizonieri creştini ortodocşi, devenind dascălul lor întru credinţa creştinească. Restul vremii şi-l petrecea în rugăciune, cerând întărire de la Domnul.

După cinci zile valiul a sosit, dar între timp mulţi musulmani de vază îl vizitaseră pe Nectarie ca să-l înduplece să-l părăsească pe Iisus Hristos şi să primească religia propovăduită de Mahomed. Însă nici unul nu a izbutit nimic.

Deci valiul l-a adus pe Nectarie înaintea sa ca să-l întrebe: „Tu eşti cel ce te afli în închisoare fiindcă ai primit credinţa noastră şi acum te lepezi de ea?”

„Da, eu sunt”, a răspuns Nectarie.

„Care dintre necredincioşi”, a zis valiul, „ţi-a spus că o să ajungi sfânt dacă faci astfel ?”        

„Milostivirea cea nemărginită a lui Iisus Hristos; El se va milostivi de mine şi mă va curăţi de prihana ce am primit de la pecetea spurcatei voastre credinţe, iar sufletul meu se va lumina prin vărsarea sângelui meu.”

Mânios, valiul a spus: „Oare s-a coborât Dumnezeu la tine, necuratule, ca să te încredinţeze de lucrurile acestea?”

„Da, la mine”, a fost răspunsul lui Nectarie.

Valiul şi-a ascuns mânia şi i-a spus lui Nectarie cu glas liniştit: „Haide, fiule, vino-ţi în fire. Ai milă de tinereţea şi frumuseţea ta. Ţine credinţa noastră şi am să te iau în slujba mea şi-ţi voi dărui multe bunătăţi, cinstindu-te mai presus de toţi ceilalţi. Altfel, am să te pun la cazne crunte şi te voi morţii fără milă.”

Nectarie a răspuns: „Ducă-se pe pustii bogăţiile tale şi cinstirile, dimpreună cu credinţa voastră. Eu am să-mi ţin credinţa creştin-ortodoxă. Vestesc şi măresc preadulcele nume al Hristosului meu şi mă închin Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Chem pururea în ajutor pe Stăpâna mea Născătoarea de Dumnezeu. Nu mă tem de caznele şi chinurile tale, şi nici de moartea căreia mă vei da. Aş vrea ca totul să se petreacă mai curând cu putinţă.”

Valiul nu ştia ce să facă. Deci l-a trimis pe Nectarie înapoi la închisoare unde a fost chinuit şi mai mult decât întâia oară. Însă Nectarie zicea: „Doamne ajută-mi. Nu mă voi teme; ce-mi va face mie omul?”

Creştinii ortodocşi de acolo, auzind de întemniţarea lui Nectarie şi de chinurile lui, au dobândit întărire din izbânzile lui şi au început să se roage Atotputernicului să-l sprijinească până în sfârşit.

Vineri noaptea Nectarie a cerut prin nişte creştini să i se îngăduie Sfânta Împărtăşanie, care i-a fost adusă duminică dimineaţa. Deci întrarmat cu harul cel ceresc, Nectarie a izbutit să rămână statornic atunci când valiul şi-a petrecut întreaga zi încercând din răsputeri să-l înduplece să părăsească Ortodoxia şi să rămână musulman.

Seara, valiul i-a spus: „Mâine e ziua Domnului vostru, şi am să pun să ţi se taie capul fără milă, apoi am să te ard, ca să nu mai rămână din tine nici scrumul.”

Mucenicul a răspuns: „Ţi-am spus că poţi să mă pui la oricâte cazne, căci le primesc cu bucurie, din dragoste pentru preadulcele meu Iisus Hristos.”

Deci valiul s-a dat bătut până la urmă şi a poruncit ca Nectarie să fie chinuit şi mai mult şi să fie dus înapoi la închisoare. Între timp musulmanii de vază din ţinut s-au dus la valiu şi i-au spus: „Efendi, nu e bine ca tânărul să mai trăiască, fiindcă s-a arătat a fi răzvrătit şi a dat de ruşine credinţa noastă cu încăpăţânarea lui.”

Ca răspuns, valiul l-a dat pe Nectarie în mâinile lor ca să-l ducă la cadiu şi acesta să-l osândească. Deci l-au târât înaintea cadiului, care a dat porunca, iar apoi Nectarie a fost dus îndată la locul de osândă unde îl aştepta un călău arab.

Ca să-l sperie pe Nectarie călăul l-a lovit de câteva ori cu paloşul fără să-l vatăme prea tare, dar Nectarie a rămas netulburat. Până la urmă călăul l-a lovit cu putere şi i-a tăiat capul. Trupul lui a fost aruncat într-un puţ secat, punându-se deasupra pietre şi alte lucruri pentru ca ortodocşii să nu ajungă la el.

Icoana sfântului Nectarie se află în biserica Sfântului Mucenic Gheorghe din Noua Ionie, din periferia Atenei, unde credincioşii ţin prăznuirea lui în fiecare an. Astfel Nectarie cămilarul din Vriulla, Efes, Asia Mică a suferit mucenicia din dragoste pentru Iisus Hristos la 11 iulie 1820.

(Pr. Nomikos Mihail Vaporis, Mărturisitori ai lui Hristos: vieţile Noilor Mucenici ortodocşi din vremea stăpânirii turceşti (1437-1860), traducere de Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 380-386)