Sfântul Munte este şi o Republică a tăcerii. Pentru că rugăciunea părinţilor a devenit respiraţie. Valurile de pelerini aduc şi mult zgomot pe Athos, de aceea grupurile organizate au un ghid care se străduieşte să impună toate regulile de vieţuire aghiorită. Expediţiile noastre însă nu se încadrează în aceste forme de organizare. Noi venim haiduceşte în Grădina Maicii Domnului. Tropăim, suntem zgomotoşi, vorbăreţi, certăreţi. Atât pe cărările dintre mănăstiri şi schituri, cât şi în camerele în care suntem cazaţi. Abia trapeza, biserica şi slujbele ne mântuiesc de neastâmpăr. Noi nu avem ghid care să ne muştruluiască, să umble cu fluierul arătătorului după noi, să ne piseze cu şhhhh‐uri! Noi cerem ajutor de la Maica Domnului şi, cu Dumnezeu înainte, în sus şi în jos, de‐a lungul şi de‐a latul Sfântului Munte.

Oare dacă m‐aş fi întâlnit, înainte de prima expediţie, cu Noaptea în pustia Sfântului Munte, preţioasa carte a Mitropolitului Ierothei Vlahos, şederea mea aici s‐ar fi derulat pe alte coordonate? „Sfântul Munte e un loc de taină, unde tăcerea, adică însăşi veşnicia, vorbeşte cu putere – căci tăcerea este graiul vieţii ce va să vină. Aşa cum sfinţii îngeri au o putere înţelegătoare de negândit pentru noi, prin care‐şi împărtăşesc dumnezeieşti noime (potrivit Sfântului Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – ce trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în viaţă şi în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăşi ceea ce trăiesc. Această putere este tăcerea care, mai ales în Sfântul Munte, este cea mai grăitoare propovăduire, „un tăcut îndemn”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; ei trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere şi se adâncesc în experienţa apofatică a teologiei dreptslăvitoare. Ei ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere şi dobândesc virtutea. După Sfântul Simeon, Noul Cuvântător de Dumnezeu, calea cea mai grabnică către dobândirea bunei săvârşiri pentru cei începători este tăcerea buzelor şi închiderea ochilor, şi a urechilor surzire.

Noi însă vedeam atât de multe şi ascultam atât de puţin… 

(Alexandru Rădescu, Athos. Însemnările netăcutelor cărări, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 89-90)