Momentul acesta i-a încredințat sufletul de ocrotirea neîncetată a Maicii lui Dumnezeu. Inima sa simplă și curate, dar căutătoare, l-a îndemnat să facă o lungă călătorie pentru a-l întâlni pe Mitropolitul de Rostov, Dimitrie, care era vestit atât pentru dragostea de învățătură, cât și pentru cuvioșia vieții. A ucenicit timp de doi ani în preajma Sfântului Ierarh care, într-o zi, privind în sufletul lui Pahomie, i-a întrezărit focul care îl mistuia și i-a dat binecuvântarea de a deveni pustnic.

Întors în pământul strămoșesc a sădit o sihăstrie, nu departe de Mănăstirea Neamțului, al cărei păstor fusese pentru o scurtă vreme. Însă, una dintre încercările nevoinței sale pustnicești a fost chemarea la episcopie, demnitate bisericească în care slava lumii și grijile administrative tulbură orice suflet doritor de liniștire. Purtând jugul acesta cu multă vredncie pentru Biserică, după șapte ani de slujire ca Episcop de Roman, rămâne statornic în dorința de a se întoarce la Taborul inimii sale. Chiar dacă drumul până la poiana de sub Muntele Chiriacu era doar o simplă potecă rareori străbătută iar monahii rămași în sihastrie erau cu totul lipsiți, toate acestea nu l-au împiedicat pe episcopul sihastru să ridice o bisericuță de lemn închinată Acoperământului Maicii Domnului. Timp de patru luni cât a trudit alături de ucenici la ridicare bisericii, a simțit că acest chivot sfânt închinat prezenței Sfintei Fecioarei nu va putea străbate timpul decât prin rugăciune.

Aflat sub umbra marilor mănăstiri Neamț și Secu, retras și lipsit de prea mult ajutor, Schitul Pocrov a supraviețuit datorită credinței și mijlocirii Sfântului Pahomie, care a transformat locul într-o Poiană a Raiului. Mulți dintre cei care au jertfit o clipă trecând prin acest sfânt așezământ, pot mărturisi că au simțit prezența Maicii Domnului și a Sfântului Pahomie, de a căror ocrotire nădăjduim să ne învrednicim cu toții.