Dumnezeu este întotdeauna Acelaşi. Aşa cum a lucrat în vechime, lucrează şi acum, şi de-a pururea. Acolo unde vede în inimă dispoziţia spre pocăinţă, preia iniţiativa în modul în care socoteşte atotînţelepciunea Lui. De câte ori n-am auzit că un semen al nostru s-a pocăit datorită unei minuni care s-a întâmplat în viaţa lui, sau prin apariţia unui sfânt, sau a unui vis însemnat etc?

„Când spovedeam în biserică, a venit pentru prima dată în viaţa lui la scaunul de mărturisire un domn. «Părinte, mi-a spus, este prima dată când vin să mă mărturisesc! Ştiţi ce m-a făcut să vin? Am venit din Atena la Patras şi, când treceam prin faţa bisericii, un gând puternic mi-a spus să vin să mă spovedesc, eu, care niciodată n-am făcut-o. Am intrat cu teamă în biserică, dar m-am răzgândit. Ce caut eu aici, la preoţi?, am zis în gândul meu. Deci, m-am sculat şi am plecat. Însă, când, m-am depărtat de biserică, coborând, mi s-au lipit picioarele de asfalt şi n-am putut să mai fac nici un pas. Am încercat, m-am forţat, am ridicat piciorul ca să păşesc, dar pantoful mi se lipise de asfalt! Puteam să merg uşor înapoi spre biserică, dar nu puteam să mă îndepărtez de ea! Atunci am înţeles că Dumnezeu vroia să mă mărturisesc şi, iată, am venit!»”. Dumnezeu S-a folosit de această stare a lui şi l-a călăuzit prin acest mod nemaiîntâlnit spre scaunul de spovedanie.

Arată-I lui Dumnezeu buna ta dispoziţie, „aprinde culoarea verde” la intrarea inimii tale, şi vei vedea degrabă prezenţa lui Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4).

(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Editura Tabor, Bucureşti, 2012, p. 12)