Născut în orașul rus Kursk, fiu al unor negustori cucernici, Sfântul Serafim de Sarov a ajuns cunoscut în lumea întreagă pentru nețărmurita dragoste de Dumnezeu și pentru darurile cu care a fost înzestrat. Intrând în Mănăstirea Sarov de la vârsta de 17 ani, tânărul nu se ferea de la cele mai grele munci și nevoințe, postind aspru și ținând mereu mintea la Domnul, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus. Avea o relație cu totul deosebită cu Maica Domnului, care i s-a arătat de 12 ori, vindecându-l în chip miraculos și povățuindu-l. L-a tămăduit când a fost bolnav, i-a legat rănile când a fost bătut și a venit la el în apropiere de sfârșitul vieții pământești, pentru a-l înștiința de aceasta și pentru a lua în grija ei ucenicele pe care le „crescuse” duhovnicește Fericitul Serafim.

După viețuirea în obște timp de mai mulți ani, Sfântul Serafim și-a construit o colibă în pustie, trăind acolo asemenea monahilor din Sfântul Munte. Fiind războit de gânduri și de diavolul care urmărea să îi surpe scara către Cer, Sfântul a hotărât să lupte precum stâlpnicii, așa că a stat o mie de zile și o mie de nopți pe o piatră, în picioare sau îngenuncheat, spunând fără încetare rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, încât războiul gândurilor l-a părăsit pentru totdeauna. Gârbov și mișcându-se cu mare greutate, după ce a fost bătut de niște hoți, Sfântul a luat asupra sa un alt război: cel al tăcerii. La porunca fraților care îl acuzau că s-a rupt de Biserică, a revenit în mănăstire, dar timp de cinci ani s-a zăvorât în chilie, având în antreu un sicriu în care se ruga, iar în chilie un sac de pietre, drept pat, o cioată de copac, drept scaun și o icoană a Maicii Domnului înconjurată de multe lumânări, drept simbol al sufletelor pentru care se ruga.

La îndemnul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântul a deschis ușa chiliei sale pentru toată lumea, petrecând până la ore târzii cu cei pe care îi întâmpina cu blândețe, adresându-li-se: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”.

Domnul îi făcuse multe daruri, cel al vindecărilor, cel al înainte vederii, încât răspundea la scrisori fără a le deschide, cunoștea cele tăinuite de inimile oamenilor, făcea chiar și profeții, acestea fiind înțelese abia după ce se adevereau. Nu a căzut niciodată în capcana slavei deșarte pentru minunile care i se întâmplau și pe care le făcea; din contră, era tot mai smerit și reușea, în acest fel, să îi întoarcă pe mulți la Hristos, îndemnându-i astfel: „Bucuria mea, câștigă duhul păcii și atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta!”.

Ucenicul său cel mai râvnitor, marele proprietar Motovilov, a aflat de la Fericitul Serafim că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, dar cum Motovilov nu înțelegea aceste cuvinte, Sfântul Serafim l-a îmbrățișat, iar ambii au fost cuprinși de o lumină strălucitoare, de căldură și de bună mireasmă, dar și de o pace cum Motovilov nu mai întâlnise, pentru a-i face cunoscută pogorârea Duhului Sfânt nu doar lui, ci și tuturor celor care au citit manuscrisul ucenicului. Fiind părinte duhovnicesc al Mănăstirii Diveievo, în apropiere de Sarov, le îndruma pe maici pentru a spori în calea aleasă, făcând apoi încă o mănăstire, zisă „a Morii”, pentru maicile care dobândiseră rugăciunea lui Iisus.

Una dintre călugărițele de la Diveevo a fost martora venirii Maicii Domnului la Sfântul Serafim, în apropiere de sfârșitul vieții sale, și căzând la pământ, a auzit cum Sfântul vorbea cu ea ca și cu o prietenă bună, Maica Domnului spunându-i: „Iubite Serafim, în curând vei fi cu noi”.

Ajuns la 70 de ani și suferind mult de pe urma rănilor, vorbea cu mare bucurie despre moarte, iar după ce și-a văzut mormântul pregătit, a cântat imnele Învierii în chilie, dându-și sufletul în mâna Domnului. Moaștele sale, confiscate de bolșevici, au fost găsite după 1990 într-un depozit al unui muzeu, iar acum se află spre închinare la Diveevo. Nici după moartea sa, Sfântul Serafim de Sarov nu a încetat să aibă grijă de ucenici, apărându-i de nenumărate ori și făcând vindecări minunate.