Fiarele din regiune, şi mai ales lupii, deseori sfâşiau animalele oamenilor care soseau aici pentru a afla vindecare, dar şi măgăruşii pe care asceţii îi foloseau pentru căratul poverilor.

Sfântul Shio (Sisoe), văzându-i pe pelerini şi pe monahi cum se necăjesc din pricina pierderii animalelor de povară, s-a rugat la Domnul să le aducă în faţa sa pe toate animalele sălbatice care trăiau în Mgvime.

Într-adevăr, îndată ce a ieşit din peşteră, ce să vadă? Nenumărate fiare, mari şi mici, stăteau acolo cu capetele plecate, ca şi când ar fi aşteptat vreo poruncă de-a lui.

A început atunci să le sfătuiască, ca şi cum ar fi fost oameni.

– Ascultaţi ce am să vă spun. Hristos ştie că mă doare inima pentru voi. Această pustie însă se va umple de oameni care-L vor slăvi pe Dumnezeu. De aceea trebuie să mergeţi în alte locuri. Doar unul dintre voi să rămână aici, ca să pască măgăruşii fraţilor. În felul acesta veţi plăti pagubele pe care le-aţi făcut.

În aceeaşi clipă, fiarele s-au întors şi au început să alerge. Peste câteva minute dispăruseră toate, în afara unui lup, care rămăsese în faţa Sfântului şi-l privea în ochi.

– În numele Domnului nostru Iisus Hristos, a zis părintele, îţi poruncesc ca de astăzi să păzeşti animalele de povară ale fraţilor. În fiecare dimineaţă le vei duce la păscut şi în fiecare seară le vei aduce înapoi. Vei mânca ce mâncăm şi noi. De animale sau de oameni nu te vei atinge niciodată. Ai înţeles? Du-te acum! La muncă!

De atunci, lupul, îmblânzit şi supus de către Sfânt, păştea măgăruşii. În zori urca pe un pisc şi-i chema cu un urlet. Când ei se adunau în jurul său, îi ducea pe munţii din împrejurimi. Acolo păşteau până seara, când îi aducea iar înapoi.

Carne nu mânca deloc. În fiecare dimineaţă, înainte de plecare, mânca pâine înmuiată în apă, pe care i-o dădea Evagrie. La fel mânca şi seara. După aceea, mergea în vizuina lui – o gaură săpată de Sfântul Sisoe lângă peştera sa –, unde îşi petrecea noaptea.

Au trecut astfel şase ani. Într-o zi lupul a adus înapoi animalele mai devreme de ora obişnuită şi a început să urle ciudat. Părinţii au văzut repede că lipsea un măgar, care-i aparţinea monahului Konon.

Întristat şi amărât, Konon, care credea că animalul fusese mâncat de lup, a alergat la peştera Sfântului.

– Părinte! a izbucnit el. Unde s-a mai auzit ca lupul să pască animalele?! Din cauza ta mi-am pierdut măgarul!

Blândul Sisoe nu s-a tulburat de purtarea necuviincioasă a ucenicului său. A tăcut şi s-a rugat în taină la Domnul să-l liniştească.

Între timp, lupul venise lângă ei. Uitându-se la ei cu ochi neliniştiţi şi dând din coadă, parcă ar fi vrut să le spună ceva. Văzând însă că nu este înţeles, a înşfăcat în dinţi toiagul lui Konon şi a început să tragă de el stăruitor.

– Lupul, fiule, îţi cere să-l urmezi, i-a spus Sfântul ucenicului.

– Vai de mine, sărmanul! a strigat acela. Spune-mi, părinte, nu-i îndeajuns că lupul mi-a mâncat măgarul? Vrei acum să mă sfâşie şi pe mine?

Monahul îşi ieşise din fire. Însă Sfântul a ieşit liniştit din peşteră şi le-a poruncit la doi fraţi să-l urmeze pe lup.

Peste puţin s-au aflat deasupra unei prăpăstii. S-au aplecat cu atenţie, şi ce să vadă? În fundul ei măgăruşul zăcea mort într-o baltă de sânge. Era limpede că picase în prăpastie.

S-au întors imediat. Părinţii au ascultat cu tristeţe ce se întâmplase. Iar Konon, cu părere de rău, a căzut la picioarele părintelui, cerându-i iertare cu lacrimi în ochi.

După aceea Sfântul l-a strigat pe lup şi i-a zis:

– Ne-ai slujit îndeajuns. Îţi mulţumim pentru truda ta. Du-te acum să-ţi găseşti tovarăşii. De aici încolo măgăruşii vor fi duşi la păşune de către fraţi.

Lupul a urlat cu bucurie şi a dat din coadă. În felul acesta şi-a arătat recunoştinţa sa faţă de sfânt, pentru că l-a lăsat liber. După aceea s-a întors şi a plecat alergând spre munţi.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 104-106)