Iubitor de Dumnezeu „din pântecele mamei sale”

Fericitul Shio (Sisoe) a fost unul din ucenicii Cuviosului Ioan Zedazneli. S-a născut în Siria, la Antiohia, la începutul secolului al VI-lea, din părinți nobili și bogați, care nu mai aveau alți copii. Sisoe era singurul moștenitor al uriașei lor averi și singura mângâiere a bătrâneților lor. L-au crescut, așadar, cu multă blândețe și grijă, sădind în sufletul lui semințele virtuții și evlaviei. Acela, iarăși, binevoitor, a ascultat sfaturile folositoare și dumnezeieștile lor învățături. Încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt (Luca 1, 15), precum Sfântul Ioan Botezătorul. După ce a învățat să citească, s-a dedicat neîncetat studiului Sfintelor Scripturi, purtând mereu cu el Noul Testament și Psaltirea. La vârsta de 16 ani înțelegea atât de bine și tâlcuia atât de înțelept cuvântul lui Dumnezeu, încât pe mulți i-a uimit.

Părinții lui, văzându-l că studiază necontenit, s-au neliniștit. Deseori îl îndemnau să se mai și odihnească puțin. Uneori ajungeau să-i ia cărțile sfinte, lucru ce-l umplea de tristețe pe tânărul iubitor de Dumnezeu.

– De ce nu mă lăsați să învăț legea lui Dumnezeu?, i-a întrebat plângând. Aceste cărți sunt marea mea comoară. Vă rog să mi le dați înapoi…

Cu lacrimi și rugăminți îi îmbuna. Și luând din nou textele inspirate de Dumnezeu, continua studiul, plin de bucurie. Cu cât creștea, sporea în evlavie și dobândea tot felul de virtuți. Astfel, harul Duhului Sfânt s-a revărsat asupra lui și a devenit ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Psalmul 51, 8).

Întâlnirea cu Cuviosul Ioan

Avea douăzeci de ani când a auzit de Cuviosul Ioan Zedazneli, care trăia într-o pustie, aproape de Antiohia, și care avea mulți ucenici. Fără să stea prea mult pe gânduri, a fugit pe ascuns de acasă și a alergat să-l găsească pe marele ascet.

Când în cele din urmă l-a întâlnit, a căzut la pământ și i s-a închinat:

– Ridică-te, Sisoe, fiul meu, i-a spus acela liniștit.

Auzindu-și numele, tânărul a început să tremure. S-a cutremurat atât de mult, că nu mai putea rosti niciun cuvânt.

– De ce te-ai tulburat? l-a întrebat cuviosul. Pentru că Domnul mi-a descoperit numele tău? Dacă crezi în El și în Evanghelia Lui, nu trebuie să te îndoiești că „toate sunt cu putință celui ce crede”.

L-a ridicat, l-a îmbrățișat și l-a binecuvântat. După aceea s-a întors către ucenicii săi, care stăteau puțin mai încolo, și le-a șoptit:

– Acest tânăr este alesul Domnului. Va călăuzi multe suflete pe calea virtuții.

Și întorcându-se către Sisoe, i-a spus:

– Fiul meu, în seara asta vei rămâne aici, ca să te odihnești. Însă mâine te vei întoarce acasă. Vei lua binecuvântarea părinților tăi și după aceea vei veni iarăși lângă noi.

Porunca părintelui l-a întristat mult pe tânăr. Dorea din tot sufletul să se facă monah și-i era teamă că părinții lui nu-i vor da binecuvântare pentru asta. Dar ascetul cel înainte-văzător l-a liniștit:

– Crede-mă, Sisoe, tatăl și mama ta vor îmbrăca veșmântul monahal înaintea ta! Du-te, deci, și Dumnezeu să te aibă în pază.

Făcând ascultare, tânărul a luat binecuvântare de la părinte și s-a întors la casa părintească. I-a fost greu să-și justifice absența. Totuși, bucuria întoarcerii a fost atât de mare, încât părinții au uitat repede această faptă.

Părinții lui se călugăresc

Duminică, ca de fiecare dată, au mers toți trei la biserică. Pericopa evanghelică pe care a citit-o diaconul la Sfânta Liturghie conținea și aceste cuvinte ale lui Hristos: Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică (Matei 19, 29).

Așadar seara, pe când mâncau, Sisoe i-a spus tatălui său:

– Ai auzit, tată, ce-a spus Domnul în Evanghelia de azi? Ce ne împiedică să ne facem ucenicii Lui? Nu merită să nesocotim puținele și zadarnicele bunătăți ale lumii acesteia, pentru a lua de o sută de ori mai multe și pentru a moșteni viața veșnică?

– Fiul meu, a răspuns acela, mama ta și cu mine suntem deja bătrâni. De multă vreme ne dorim și plănuim să ne retragem în mănăstire. Îți vom lăsa toată averea noastră. E timpul să te gândești și tu la căsătorie…

Sisoe și-a adus aminte de cuvintele profetice ale Sfântului Ioan și inima i s-a umplut de bucurie. „Slavă Domnului!”, s-a gândit. „Peste puțină vreme voi fi liber să-mi împlinesc și eu dorința.”

– Sfântă este cugetarea voastră, le-a spus părinților săi. Nu întârziați deloc să vă dedicați Domnului, căci nu știți când vă va vizita moartea. Cât despre mine, sunt încă mic, abia am douăzeci de ani. Să mai treacă un timp și pe urmă, dacă vrea Dumnezeu, mă voi îngriji să-mi găsesc o soție.

Părinții cei blânzi au fost convinși de cuvintele fiului lor. Astfel, Sisoe a condus-o mai întâi pe mama sa într-o obște de maici și a încredințat-o egumenei.

– Dragă mamă, i-a spus emoționat, în viața aceasta nu ne vei revedea nici pe mine, nici pe tata. Ne vom întâlni doar în duh, prin rugăciune. Acum aparții lui Hristos. Să rămâi până la sfârșit credincioasă Acestuia și să asculți de egumenă. Să ne întâlnim cu bine în Rai!

A îmbrățișat-o cu lacrimi pentru ultima oară, a luat binecuvântarea ei și s-a îndepărtat în grabă.

Apoi l-a condus pe tatăl său la o mănăstire. După ce a luat și binecuvântarea lui, s-au despărțit pentru totdeauna.

În pustie

Fiind liber de-acum, Sisoe s-a îngrijit mai întâi să scape de povara moștenirii părintești. O parte a averii lui a împărțit-o mănăstirilor în care se închinoviaseră părinții lui, iar restul l-a dat săracilor. El a păstrat doar Sfânta Evanghelie. Astfel, cu sfânta carte în mâini, a pornit pe drumul pustiei.

Când l-a văzut Cuviosul Ioan, i-a spus bucuros:

– Fericit ești tu, fiul meu Sisoe! Ai luat drumul pustiei și nu te-ai uitat înapoi. Te încredințez că te-ai eliberat fără trudă de legăturile lumii și ale diavolului, pentru că L-ai iubit din inimă pe Hristos.

Din ziua aceea Sisoe a devenit ucenic credincios al Cuviosului Ioan, care foarte curând, văzând bunăvoința și nevoința lui statornică, l-a tuns monah.

După ce a îmbrăcat schima monahală, tânărul ostenitor a fost și mai adânc pătruns de iubirea dumnezeiască. Sub călăuzirea părintelui său deosebitor a cunoscut toată știința trăirii monahale. Datorită ascultării depline, smereniei adânci, iubirii nesfârșite și altor dumnezeiești virtuți ale lui, s-a învrednicit să primească de foarte devreme harisme cerești. Cuviosul Ioan observa cu uimire și teamă sfânta bogăție duhovnicească a ucenicului său, care în numele și cu puterea lui Hristos începuse să-i vindece minunat pe bolnavi și să alunge demonii. Rămânând totodată mereu smerit, mereu slugă a lui Dumnezeu și a fraților săi, obișnuia să repete versetul psalmului: eu sunt vierme, nu om.

În Georgia

Douăzeci de ani a trăit în felul acesta, alături de Cuviosul Ioan. Și când acela, prin descoperire dumnezeiască, a plecat în Georgia, i-a luat împreună cu el, după cum știm, pe Sisoe și pe alți unsprezece ucenici ai săi.

Trei ani au rămas la Mțheta, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu domnitorilor și poporului de acolo. După aceea au urcat pe muntele Zadeni.

Doi ani mai târziu, într-o noapte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Sfânta Nina i s-au arătat Cuviosului Ioan și i-au poruncit să-i trimită pe ucenicii săi în toată Georgia, pentru misiune.

Cei doisprezece părinți au mers în diferite regiuni ale țării, cu binecuvântarea părintelui lor și a arhiepiscopului Evloghie. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să ia cu el, ca ajutor și sprijin, câte un monah georgian. Însă Sisoe, iubind pustnicia, a preferat să plece singur. Cuviosul Ioan nu s-a împotrivit.

– Du-te, fiule, oriunde te va conduce Sfântul Duh. Domnul nostru Isus Hristos mi-a descoperit că vei deveni anahoret și totodată părinte duhovnicesc a mulțime de monahi. Harul Său să fie cu tine!

Nevoințe ascetice

Sisoe a plecat spre munții Sarkineli din Kartala. După ce a trecut prin regiuni pustii, păduri dese și lanțuri de stânci greu de trecut, a ajuns la Migvime – care în limba georgiană înseamnă peșteră –, într-o vale adâncă, pe unde trecea râul Kir. S-a oprit aici și s-a uitat împrejur. I-a plăcut frumusețea sălbatică și desăvârșita izolare a ținutului. Și-a ridicat ochii și mâinile spre cer.

– Doamne, Iisuse Hristoase, a șoptit, aici se va odihni robul Tău! Fă-te ajutor și acoperământ al meu, cu rugăciunile părintelui și ale fraților mei.

În partea de nord a văii, într-o stâncă prăpăstioasă aflată deasupra râului, a găsit o peșteră. Acolo s-a așezat, încredințându-se pe sine cu credință proniei și milei lui Dumnezeu.

De atunci a început să trăiască în asceză severă. Se ruga neîncetat. Dormea foarte puțin. Se hrănea numai cu ierburi sălbatice și apă.

După un timp, prin asprele sale nevoințe, și-a supus în întregime trupul duhului și a devenit un înger pământesc.

Diavolii cei invidioși, desigur, foloseau orice viclenie pentru a-l înspăimânta și amăgi. Deseori, în ceasul în care se ruga, apăreau în fața lui fie în chip de fiare înfricoșătoare, fie de reptile scârboase, mugind sau urlând groaznic. Într-o noapte, o oaste întreagă de diavoli s-a adunat în fața peșterii lui. Urlând ca niște câini turbați, duhurile cele mizerabile erau gata să se arunce asupra lui și să-l sfâșie. Dar Sfântul, netulburat, a ieșit afară și a stat înaintea lor.

– Blestemaților! a strigat. Nu știți oare că sunteți cu totul neputincioși în fața Atotputernicului Hristos? De atâta vreme mă războiți. Și ce-ați izbutit? Nimic. Fiindcă Domnul este puterea, viața și răsuflarea mea. Nu mi-e frică de voi! În numele lui Iisus, „plecați de la mine, lucrători ai fărădelegii”!

Într-o clipă diavolii s-au făcut nevăzuți.

– Călugăr bătut în cap! l-a amenințat unul înainte să dispară. Căpetenia noastră se luptă acum să-l amăgească pe părintele tău, Ioan. Însă mâine va veni aici. Și-o să vezi ce pățești!

Iubitorul de Hristos Sisoe și-a petrecut restul nopții în rugăciune fierbinte. Îngenuncheat în peștera lui, se ruga la Domnul să-l ajute pentru ca diavolii cei ce urăsc binele să fie rușinați.

Vizita Maicii Domnului

Deodată, în zori, a fost scăldat de o lumină neobișnuită și totodată a simțit o mireasmă negrăită. Sufletului său a fost inundat de bucurie.

– Sisoe!

Când și-a auzit numele, s-a cutremurat.

– Sisoe, rob credincios al Fiului meu!

După auzirea vocii blânzi de femeie a avut o vedere: când a deschis intrarea peșterii, a apărut Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu cu un toiag în mână. Alături de ea stătea un bărbat cuvios cu chip ascetic. Era Sfântul Ioan Botezătorul.

Înfricoșat de neașteptata vizită cerească Sfântul a căzut cu fața la pământ. Maica Domnului s-a apropiat de el și l-a atins cu toiagul.

– Ridică-te, i-a spus.

Îndată ce s-a ridicat, aceea i-a pus în mână ceva alb ca zăpada.

– Ioan Botezătorul și cu mine, văzând iubirea ta pentru Mântuitorul lumii, am venit să te mângâiem. Mănâncă ceea ce ai în mână. De aici înainte, până ce vei dobândi ucenici, vei primi hrană din cer. Iar de diavoli să nu-ți fie teamă. Cu harul Fiului Meu îi vei birui. Pustia aceasta se va umple de oameni purtători de Dumnezeu, care vor urma viața ta și vor slăvi numele lui Dumnezeu.

După aceste cuvinte ale Maicii Domnului, s-au făcut nevăzuți și ea și Sfântul Ioan Botezătorul, și lumina și mireasma.

Sfântul, când și-a revenit din teamă și uimire, a gustat din hrana cerească pe care o primise din mâna Maicii Domnului. Gura i s-a umplut de o negrăită dulceață.

– O, Iisuse al meu! a rostit cu lacrimi de recunoștință. Îți mulțumesc pentru această vizită a Preacuratei Maicii Tale. Te rog, Preabunule și Iubitorule de oameni Mântuitor al meu, dă-mi putere și răbdare pentru a trăi în acest loc după voia Ta și pentru a mă feri de cursele diavolilor celor vicleni. Învrednicește-mă pe mine, nevrednicul, să intru în Împărăția Ta cerească și să mă împărtășesc pururea din bunătatea nespusă a dumnezeieștii Tale Fețe, cu mijlocirile Sfinților Tăi.

De atunci, așa cum îi făgăduise Maica Domnului, un porumbel trimis de Dumnezeu îi aducea în fiecare zi pâine albă proaspătă.

După un timp, Dumnezeu a binevoit să așeze această făclie a Lui în locul cuvenit, cum spune cuvântul biblic, pentru ca lumea să vadă lumina, virtutea și binefacerile sale și pentru a-L slăvi pe Părintele ceresc.

Primul ucenic

Într-o zi, un domnitor tânăr și evlavios din ținutul acela, Evagrie, aliat strâns al împăratului Parsman al VI-lea (541–553), a ieșit la vânătoare împreună cu câțiva prieteni ai lui. Trecând prin Migvime, s-a oprit să se odihnească. Tovarășii săi s-au îndepărtat, căutând vânat bogat.

Deodată a văzut un porumbel care zbura spre partea de nord a văii, având în cioc un colț de pâine, și care s-a pierdut într-una din peșterile de acolo. A ieșit aproape imediat, de data aceasta fără pâine, și s-a pierdut la orizont.

Seara, după vânătoare, Evagrie s-a întors acasă îngândurat. Porumbelul acela nu-i ieșea din minte. Astfel, a doua zi, a plecat singur către ținutul cu pricina.

Cu uimire și nedumerire a văzut iarăși porumbelul venind. Ca și data trecută, a intrat în peșteră ținând pâinea în cioc și a ieșit fără aceasta.

– Doamne, apără! și-a zis în gând. Ce-o mai fi și asta?… Să mă duc să văd.

S-a cutremurat când a văzut un om cu chip scheletic, care se ruga îngenuncheat, cu mâinile înălțate la cer.

– Hei… omule al lui… Dumnezeu, s-a bâlbâit. Cine ești? Și ce faci aici?

Sfântul și-a coborât mâinile și s-a ridicat.

– Sunt un rătăcitor al pustiei, a răspuns calm. Îl slăvesc pe Domnul meu, departe de tulburarea lumii, nădăjduind să aflu mila Lui.

Lui Evagrie cel iubitor de Dumnezeu nu i-a trebuit altceva pentru a se înflăcăra de iubirea dumnezeiască. A căzut îndată la picioarele Sfântului și a rostit cu entuziasm:

– Dumnezeu îmi e martor, cinstite părinte, că din clipa aceasta nu te voi părăsi. Voi rămâne lângă tine și voi trăi cum trăiești tu!

– Fiul meu, ținutul acesta este pustiu, sălbatic și neprielnic. Iar tu pari om învățat cu traiul bun. Nu vei rezista mult în acest loc. Mai bine întoarce-te acasă, trăiește acolo împlinind voia lui Dumnezeu, și Acela te va milui.

– Sunt gata să mor în fața ta, părinte, a spus cu hotărâre Evagrie. Nu plec. Aici voi rămâne. Prefer sălbăticia acestui loc pustiu decât traiul bun al lumii celei zadarnice.

– Fie… Dar mai întâi vei face orice îți voi spune eu?

– Voi împlini cu bucurie toate poruncile tale.

– Atunci du-te la râu. Când vei ajunge acolo, lovește în el cu acest toiag. Astfel apele, cu harul lui Dumnezeu, se vor despărți în două, lăsând o cărare printre ele. Pe această cărare vei traversa spre malul celălalt și te vei duce acasă. După ce vei împărți averea ta săracilor, vei lua drumul de întoarcere.

Ajungând la râu, vei lovi din nou apele cu toiagul. Dacă se vor despărți și te vor lăsa să treci, se va dovedi că este voia lui Dumnezeu să rămâi lângă mine. Însă dacă nu vor asculta de toiag și vor continua să curgă, vei pricepe că dorința ta nu este plăcută Domnului. Și atunci te vei întoarce.

Evagrie, supunându-se întocmai, a luat toiagul împreună cu binecuvântarea sfântului și a plecat. Ajungând la râu, a lovit apele cu toiagul. A văzut cu uimire cum s-au despărțit și i-au deschis cărare. A trecut pe malul celălalt și îndată apele au închis cărarea.

A pornit degrabă spre casă, a împărțit toată averea sa săracilor și s-a întors fără întârziere spre Migvime. Nu se uita înapoi nici cu privirea, nici cu mintea, cum făcuse odinioară dreptul Lot în vreme ce alerga spre Țoar (cf. Geneza 19, 17-23). Doar de un singur lucru se tulbura: nu cumva râul nu-i va mai deschide cărare.

Dar Dumnezeu îl cuprinsese deja în ceata aleșilor Săi. Astfel, apele s-au retras iarăși, lăsându-l să treacă înapoi.

Peste puțin i-a pus metanie Sfântului Sisoe, înapoindu-i toiagul făcător de minuni.

– Am făcut ce mi-ai spus, cinstite părinte. Iar acum, împreună cu toiagul, mă încredințez și pe mine în mâinile tale.

– Pentru ascultarea ta, Domnul îți va dărui har și bărbăție, încât să-l zdrobești pe vrăjmașul mântuirii noastre, i-a prorocit Sfântul.

După aceea i-a dat multe povețe în legătură cu viața ascetică. L-a învățat cum și când să se roage, când să lucreze și când să se odihnească. Și ducându-l într-o altă peșteră, puțin mai încolo de a sa, l-a lăsat să-și înceapă nevoințele.

De atunci porumbelul n-a mai apărut. Părintele și ucenicul au început să trăiască de-acum prin truda lor.

În fiecare zi Evagrie îi mărturisea sfântului cugetele sale. Iar Sisoe cel luminat de Dumnezeu îl iniția pe ucenicul său în știința vieții monahale, îl hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, îl întărea cu povețe înțelepte, îi descoperea uneltirile diavolești.

Atât de mare era nevoința, ascultarea și evlavia tânărului ascet, încât părintele său l-a îmbrăcat cu sfânta schimă îngerească.

Ceilalți ucenici

Vestea acestui eveniment n-a întârziat să se răspândească în toată țara. Mulți creștini au început să sosească în valea cea pustie, ca să primească binecuvântarea sfântului și să-l vadă pe faimosul domnitor Evagrie îmbrăcat în smeritul veșmânt de monah. Iar mulți au rămas pentru totdeauna lângă cei doi asceți și au îmbrăcat schima monahală.

Fiecare frate tânăr, la porunca părintelui, săpa o mică peșteră și locuia acolo, trăind în post, priveghere, rugăciune și lucrându-și rucodelia.

Sfântul Sisoe nu ieșea din peștera lui decât duminica și în zilele de praznic, pentru a-i învăța și a-i călăuzi pe calea ascetică.

Izvorul îngerului

Într-o zi sfântul a văzut un monah care, în vreme ce căra apă din râu cu un urcior, s-a împiedicat și a căzut la pământ. Ulciorul i-a scăpat din mâini și s-a izbit de o piatră. Monahul s-a întristat atât de rău din cauza acestei întâmplări încât a izbucnit în lacrimi.

Milostivul Sisoe a vrut să se apropie de el și să-l mângâie. Dar în aceeași clipă, cu ochii săi străvăzători, a văzut un înger coborând din ceruri. Acesta s-a așezat lângă o stâncă și a lovit-o cu lancea sa. În locul unde a lovit-o, s-a ivit îndată un izvor, din care a început să curgă apă limpede și curată.

Sfântul s-a dus lângă monah, i-a arătat izvorul și i-a spus cu blândețe:

– Dumnezeu, văzând lacrimile tale, dar și truda zilnică a tuturor fraților, a trimis un înger de-al Său, care a deschis acest izvor. Apa lui este destulă pentru toată obștea.

Trăiau atunci acolo, în peșteri, douăzeci și cinci de frați, care având aproape de ei izvorul vădit de înger nu mai trebuia să care în fiecare zi apă de la râu.

Întemeierea bisericilor

Timpul trecea și frații se înmulțeau. Cu toate acestea, nu aveau un loc potrivit pentru a săvârși sfintele slujbe. Au cerut, așadar, binecuvântarea Sfântului Sisoe pentru zidirea unei biserici. Iar acela, luându-i împreună cu el, s-a îndreptat spre răsărit. S-a urcat pe coama muntelui din apropiere și a îngenuncheat.

– Să ne rugăm cu toții, a zis. Să-L rugăm pe Domnul să ne arate unde vrea să se zidească o biserică, în care să fie slăvit numele Său.

S-au rugat vreme îndelungată. După aceea, sfântul s-a ridicat și a cerut cărbuni aprinși.

Au aprins focul. Când se stinsese pe jumătate, binecredinciosul Sisoe a luat câțiva cărbuni, i-a pus în palma goală a mâinii sale stângi, a presărat peste ei tămâie și le-a făcut cruce cu mâna dreaptă. La urmă le-a poruncit fraților să-și ridice mâinile și să psalmodieze „Doamne miluiește”.

Au cântat vreme de o oră. Fumul binemirositor al tămâii luase forma unui stâlp îngust, care urca spre înălțimi.

Deodată stâlpul s-a îndreptat spre valea în care se aflau peșterile monahilor, s-a așezat într-un loc și a urcat iarăși spre cer.

Sfântul, cu cărbunii în mâini, a alergat spre locul acela. L-au urmat și ceilalți frați.

Când s-au apropiat și au văzut fumul stând acolo nemișcat, au înțeles că Dumnezeu le-a arătat locul unde voia să fie zidită biserica.

Fericitul Sisoe, după ce i-a tămâiat pe frați, a lăsat cărbunii pe o piatră. Apoi a luat un târnăcop, a lovit de trei ori pământul de sub stâlpul făcut de fumul de tămâie și a spus:

– Preaînalte Dumnezeule în trei ipostasuri, fie ca aici să se înalțe biserică spre slăvirea Ta!

A înaintat puțin mai spre nord și a făcut la fel, zicând:

– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Maria, fie ca aici să se zidească biserică spre lauda ta!

A mers și mai mult spre nord și a lovit cu târnăcopul asupra unei peșteri. A zis:

– Sfinte Ioane, Înaintemergătorule al lui Iisus Hristos, fie ca aici să se ridice biserica ta!

Astfel, luminat de Dumnezeu, Sfântul Sisoe a fixat locul celor trei biserici care s-au zidit mai târziu.

Stâlpul alcătuit din fumul de tămâie a rămas acolo nemișcat trei zile, împrăștiind în întreaga regiune o mireasmă minunată. A patra zi s-a destrămat.

Vizita împăratului

Atunci când binecuvântatul Evagrie a părăsit lumea și a venit să se nevoiască lângă Sfântul Sisoe, împăratul Parsman, care era aliatul împăratului roman Iustinian I (527–565), era plecat într-o campanie militară. Întorcându-se învingător, a fost înștiințat că prețiosul său tovarăș a devenit monah. Uimit și întristat, a cerut să afle unde locuia. Și, fără să mai zăbovească, luând cu el câțiva bărbați de încredere, a plecat spre Migvime.

Văzându-l pe domnitorul care odinioară umbla în veșminte strălucitoare cum acum era îmbrăcat într-o rasă monahală, a început să plângă.

– Evagrie, l-a implorat, întoarce-te! Patria și poporul nostru au nevoie de înțelepciunea, cumpătarea și vitejia ta…

– Înalte împărate, a răspuns acela scurt, Domnul m-a renăscut și m-a luat lângă El. Știi cât de mult te cinstesc. Cum aș putea însă să las împărăția cerească pentru cea pământească? Cum aș putea să aleg bunurile trecătoare în fața celor veșnice? Nu cumva vrei să devin ca un câine ce se întoarce la vărsătura lui? Niciodată!

Și luându-l de mână, l-a dus în fața peșterii Sfântului Sisoe.

– Părinte, a strigat, a venit împăratul!

Sfântul a ieșit îndată și l-a salutat, înclinându-se adânc în fața aceluia. După aceea stătea într-o parte tăcut, cu privirea în jos. Fața îi era luminoasă, ca de înger.

Parsman, cutremurat, și-a scos coroana și brâul de aur, s-a apropiat de smeritul ascet și i-a căzut la picioare. Acela a făcut câțiva pași înapoi.

– Nu, împărate! s-a împotrivit el. Nu da asemenea cinste unui om păcătos. Ridică-te, te rog…

Însă Parsman a rămas căzut la pământ, cerând binecuvântarea sa.

Sfântul i-a făcut cruce și l-a binecuvântat:

– Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, Cel ce pe David l-a uns împărat și pe Solomon l-a înzestrat cu înțelepciune și slavă, Cel ce pe Constantin l-a înarmat cu semnul crucii arătându-l biruitor, Acela să te binecuvânteze pe tine și poporul tău, să-i zdrobească pe vrăjmașii tăi, să dăruiască bunăstare țării tale și să izbăvească sufletul tău de toată uneltirea diavolilor celor vicleni. Nu uita, împărate, că Hristos este Împăratul împăraților, Judecătorul tuturor oamenilor, Mântuitorul lumii.

S-a aplecat, l-a ridicat pe Parsman și i-a pus iarăși coroana pe cap.

Însoțitorii împăratului s-au aplecat ca să ia binecuvântare de la părinte. Printre ei se afla și o căpetenie cu un ochi strivit de săgeată.

„Mă voi ruga la omul acesta sfânt”, a cugetat cu credință puternică, „îmi voi atinge ochiul de picioarele sale și, cu harul lui Dumnezeu, mă voi face bine”.

A căzut la pământ, așadar, și i-a pus metanie. Când s-a ridicat, vedea cu ochiul bolnav la fel de bine ca și cu cel sănătos.

Toți au fost cutremurați de minunea aceasta și I-au dat slavă lui Dumnezeu. La urmă, după ce părintele le-a spus cuvinte folositoare pentru suflet și mântuitoare, au plecat plini de bucurie și evlavie.

Când a ajuns la Mțheta, împăratul s-a îngrijit ca obștea din Migvime să fie împroprietărită cu o mare suprafață de pământ. Lui Evagrie i-a trimis treizeci de măsuri de aur pentru zidirea bisericilor, vase sfinte și o Evanghelie prețioasă.

Târnosirea bisericilor

Cele trei biserici n-au întârziat să fie zidite de către meșteri și zidari împărătești. După terminarea lor, Parsman l-a rugat pe arhiepiscopul Macarie să le târnosească. Acela a primit cu plăcere.

Târnosirea a fost săvârșită cu strălucire, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, de către arhiepiscop și alți episcopi, care au venit la Migvime în acest scop.

Au fost prezenți împăratul Parsman, mulți nobili, Cuviosul Ioan Zedazneli și mulți alți părinți.

Mulțime de ucenici

Sfântul Sisoe și-a continuat asceza cu râvnă dumnezeiască, alergând la țintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Iisus Hristos (Filipeni 3, 14).

Vestea nevoințelor și a virtuții sale s-a întins în întreaga Kartala. Sufletele iubitoare de monahism veneau în număr atât de mare la Migvime, încât într-o perioadă scurtă de timp ucenicii lui ajunseseră la două mii. Văzând, așadar, că valea peșterilor nu mai putea primi alți monahi, s-a îngrijit ca tinerii veniți cu gând de călugărie să fie așezați în ținuturi mai îndepărtate, atât la răsărit cât și la apus, dincolo de râul Kir, acolo unde după ani de zile a fost întemeiată lavra Kvabtahev.

La sfânt alergau și mulți bolnavi care-și regăseau sănătatea. Nenumărate sunt minunile pe care părintele cel iubitor de oameni le-a săvârșit cu harul lui Dumnezeu, tămăduind trupuri și suflete.

Lupul și măgărușii

Însă fiarele din regiune, și mai ales lupii, deseori sfâșiau animalele oamenilor care soseau aici pentru a afla vindecare, dar și măgărușii pe care asceții îi foloseau pentru căratul poverilor.

Sfântul, văzându-i pe pelerini și pe monahi cum se necăjesc din pricina pierderii animalelor de povară, s-a rugat la Domnul să le aducă în fața sa pe toate animalele sălbatice care trăiau în Migvime.

Într-adevăr, îndată ce a ieșit din peșteră, ce să vadă? Nenumărate fiare, mari și mici, stăteau acolo cu capetele plecate, ca și când ar fi așteptat vreo poruncă de-a lui.

A început atunci să le sfătuiască, ca și cum ar fi fost oameni.

– Ascultați ce am să vă spun. Hristos știe că mă doare inima pentru voi. Această pustie însă se va umple de oameni care-L vor slăvi pe Dumnezeu. De aceea trebuie să mergeți în alte locuri. Doar unul dintre voi să rămână aici, ca să pască măgărușii fraților. În felul acesta veți plăti pagubele pe care le-ați făcut.

În aceeași clipă, fiarele s-au întors și au început să alerge. Peste câteva minute dispăruseră toate, în afara unui lup, care rămăsese în fața Sfântului și-l privea în ochi.

– În numele Domnului nostru Iisus Hristos, a zis părintele, îți poruncesc ca de astăzi să păzești animalele de povară ale fraților. În fiecare dimineață le vei duce la păscut și în fiecare seară le vei aduce înapoi. Vei mânca ce mâncăm și noi. De animale sau de oameni nu te vei atinge niciodată. Ai înțeles? Du-te acum! La muncă!

De atunci, lupul, îmblânzit și supus de către Sfânt, păștea măgărușii. În zori urca pe un pisc și-i chema cu un urlet. Când ei se adunau în jurul său, îi ducea pe munții din împrejurimi. Acolo pășteau până seara, când îi aducea iar înapoi.

Carne nu mânca deloc. În fiecare dimineață, înainte de plecare, mânca pâine înmuiată în apă, pe care i-o dădea Evagrie. La fel mânca și seara. După aceea, mergea în vizuina lui – o gaură săpată de Sfântul Sisoe lângă peștera sa –, unde își petrecea noaptea.

Au trecut astfel șase ani. Într-o zi lupul a adus înapoi animalele mai devreme de ora obișnuită și a început să urle ciudat. Părinții au văzut repede că lipsea un măgar, care-i aparținea monahului Konon.

Întristat și amărât, Konon, care credea că animalul fusese mâncat de lup, a alergat la peștera Sfântului.

– Părinte! a izbucnit el. Unde s-a mai auzit ca lupul să pască animalele?! Din cauza ta mi-am pierdut măgarul!

Blândul Sisoe nu s-a tulburat de purtarea necuviincioasă a ucenicului său. A tăcut și s-a rugat în taină la Domnul să-l liniștească.

Între timp, lupul venise lângă ei. Uitându-se la ei cu ochi neliniștiți și dând din coadă, parcă ar fi vrut să le spună ceva. Văzând însă că nu este înțeles, a înșfăcat în dinți toiagul lui Konon și a început să tragă de el stăruitor.

– Lupul, fiule, îți cere să-l urmezi, i-a spus Sfântul ucenicului.

– Vai de mine, sărmanul! a strigat acela. Spune-mi, părinte, nu-i îndeajuns că lupul mi-a mâncat măgarul? Vrei acum să mă sfâșie și pe mine?

Monahul își ieșise din fire. Însă Sfântul a ieșit liniștit din peșteră și le-a poruncit la doi frați să-l urmeze pe lup.

Peste puțin s-au aflat deasupra unei prăpăstii. S-au aplecat cu atenție, și ce să vadă? În fundul ei măgărușul zăcea mort într-o baltă de sânge. Era limpede că picase în prăpastie.

S-au întors imediat. Părinții au ascultat cu tristețe ce se întâmplase. Iar Konon, cu părere de rău, a căzut la picioarele părintelui, cerându-i iertare cu lacrimi în ochi.

După aceea Sfântul l-a strigat pe lup și i-a zis:

– Ne-ai slujit îndeajuns. Îți mulțumim pentru truda ta. Du-te acum să-ți găsești tovarășii. De aici încolo măgărușii vor fi duși la pășune de către frați.

Lupul a urlat cu bucurie și a dat din coadă. În felul acesta și-a arătat recunoștința sa față de sfânt, pentru că l-a lăsat liber. După aceea s-a întors și a plecat alergând spre munți.

Zăvorârea

Sfântul Ioan Zedazneli îi vizita din când în când pe ucenicii săi, pentru a cerceta măsura sporirii și roadele lucrării fiecăruia. Într-una din vizitele pe care i-a făcut-o Cuviosului Sisoe, acela i-a mărturisit că dorește să se zăvorască în peșteră și să trăiască acolo restul vieții sale, în rugăciune neîntreruptă.

– Dă-mi binecuvântarea ta, părinte, pentru a mă nevoi trăind zăvorât, l-a rugat.

– Fiule, i-a răspuns Sfântul Ioan, Dumnezeu să împlinească dorința ta și să-ți dăruiască putere și răbdare. N-am nicio împotrivire. Însă du-te și la arhiepiscop și descoperă-i cugetele tale. Dacă și acela îți va da binecuvântare, să fii încredințat că dorința ta este plăcută Domnului. În caz contrar, să te lepezi de această idee. Căci însuși apostolul Pavel ne povățuiește să cerem binecuvântarea arhiereilor.

Smeritul Sisoe s-a grăbit să împlinească sfatul părintelui său. A luat binecuvântarea sa și a plecat la Mțheta. Intrând în oraș, s-a îndreptat îndată spre catedrală. După ce s-a închinat, l-a căutat pe arhiepiscop. Bunul ierarh l-a primit cu multă bucurie. Sfântul, fără multe ocolișuri, i-a adus la cunoștință dorința sa.

– Părintele Ioan, duhovnicul meu, m-a trimis la preasfinția voastră pentru a vă cere binecuvântare, a adăugat cu respect.

Arhiepiscopul a oftat adânc. Cu ochii în lacrimi, și-a ridicat mâna, l-a binecuvântat și i-a spus:

– Urmează această cărare îngustă, părinte. Fie ca ea să te conducă la viața veșnică. Din întunericul peșterii tale să te afli, prin mila Domnului, în lumina cereștii împărății, în odihna veșnică.

Așadar Sfântul, după ce a luat și binecuvântarea arhiepiscopului, s-a întors în îndrăgita lui pustie. I-a adunat îndată, pentru ultima oară, pe ucenicii săi.

– Părinți și frați, le-a spus emoționat, de astăzi, cu binecuvântarea părintelui meu și a arhiepiscopului, voi trăi zăvorât în peștera mea. Vă las, deci, nădăjduind că ne vom întâlni în lăcașurile cerești. Să vă luptați cu vitejie cu vrăjmașul mântuirii noastre. Să aveți smerenie, cu care veți nimici toate cursele diavolilor, și iubire, cu care vă veți face plăcuți lui Dumnezeu. Să vă îndeletniciți cu postul, care omoară patimile și tămăduiește sufletul. Să vă rugați încontinuu. Să vă păziți mintea de orice cuget rău. Veșnicul vostru tovarăș să fie plânsetul, care vă va aduce bucuria veșnică. Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia, spune Domnul. Iubiți sărăcia, ca să moșteniți bogăția nestricăcioasă. Nesocotiți zădărnicia și multele griji ale lumii acesteia, ca să nu intrați în ispite. Să vă hrăniți sufletele cu studiul Sfintelor Scripturi, care luminează mintea. Atât inimile cât și trupurile să le păstrați nepătate de mizeria păcatului. Spălați-vă și curați-vă cum spune prorocul Isaia, lepădați-vă de viclenia din suflet. Să vă rugați și să privegheați, așteptând în fiecare zi cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Dacă țineți poruncile Lui, veți auzi acea chemare de bucurie: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă. Altfel – ferească Dumnezeu! – veți auzi înfricoșătoarele cuvinte: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic. Cu trudă și răbdare, așadar, să ridicați povara scurtei vieți ascetice, pentru a vă odihni veșnic în sânurile lui Avraam. Prin multe suferințe se cuvine nouă a intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Terminând cuvântul de învățătură, Sfântul a adăugat:

– Eu merg acum să mă închid în peșteră, locuința și mormântul meu. Voi alegeți-vă un frate care să vă fie călăuză duhovnicească.

Părinții au început a plânge.

– Părinte, l-au rugat, rămâi alături de noi! Cum o să te îngropi de viu la vârsta asta? Nu-ți sunt de ajuns mulțimea nevoințelor pe care le făptuiești? Ceea ce vrei să faci n-a avut nimeni curaj să săvârșească până acum. Este, oare, plăcut lui Dumnezeu? Apoi, ce se va întâmpla cu atâtea suflete care se izbăvesc cu ajutorul tău? Nu se vor împrăștia ca niște oi lipsite de păstor?…

Ucenicii săi s-au străduit multă vreme să-l facă să-și schimbe părerea. Însă el a rămas statornic în hotărârea lui.

– Frați ai mei, fie ca Dumnezeu să vă răsplătească iubirea voastră. Însă de vreme ce dreptul cu greu se mântuiește, așa cum scrie apostolul Petru, cât de mult trebuie să mă nevoiesc eu, păcătosul, pentru a nu rămâne afară din împărăția lui Hristos? Sunt dator să mă ostenesc aspru până la ultima mea suflare. Rugați-vă numai să-L am pe Domnul ocrotitor și ajutor în această ultimă nevoință din viața mea. Voi, cum am spus, să alegeți în locul meu pe altcineva, pentru a vă călăuzi pe drumul ascezei.

Frații, văzând că nu-și schimbă hotărârea, i-au spus cu lacrimi:

– Noi ne-am adunat în această pustie datorită ție. Până acum am fost ocrotiți de rugăciunile și învățăturile tale. Ție ți-am încredințat mântuirea sufletelor noastre. De aceea nu te putem înlocui cu altul. Mai bine alege-l tu pe cel ce trebuie să-ți urmeze.

Sfântul s-a întors spre Evagrie.

– De astăzi vei prelua călăuzirea duhovnicească a fraților tăi, i-a spus.

– Părinte, i-a răspuns acela cu smerenie, te implor, nu-mi încredința o lucrare atât de grea. E mai presus de puterile mele. Nu sunt vrednic să preiau o astfel de responsabilitate.

– Dacă faci ascultare, Dumnezeu te va sprijini, te va lumina și binecuvânta, l-a încredințat Sfântul. Altminteri vei da socoteală în fața Lui pentru neascultare. Nu te împotrivi, așadar, să-ți ridici crucea care îți este pusă pe umeri de către Domnul Însuși. Să-i slujești pe frați cu iubire și smerenie, ca să fii slăvit în împărăția cerurilor. Să-ți aduci mereu aminte de cuvintele lui Hristos: Cel mai mare dintre voi să vă slujească vouă.

Evagrie s-a înmuiat. Și-a plecat capul și a spus încet:

– Voi împlini, cinstite părinte, porunca ta și voia lui Dumnezeu.

Atunci, fericitul Sisoe, îmbrățișându-i și binecuvântându-i pe toți frații, a plecat spre peștera sa. Zăvorât, sau mai bine zis, înmormântat de viu în fundul ei întunecat, avea să-și petreacă restul vieții în post și rugăciune (Matei 17, 21), omorându-și cu desăvârșire trupul împreună cu patimile și cu poftele (Galateni 5, 24) și sporind roadele Duhului. Căci, după cum este scris, dacă bobul de grâu care cade-n pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă (Ioan 12, 24).

Nimeni nu l-a mai văzut de-atunci, nici chiar monahul care-i lăsa în fiecare zi pâine și apă în fața micii deschizături a peșterii. Astfel, izolat cu desăvârșire și dedat cu totul lucrării minții, a ajuns la măsura marilor părinți din vechime ai pustiei egiptene. Din pricina postului aspru, a privegherii supraomenești și a neîntreruptelor metanii, dar și din cauza umezelii din peșteră, s-a topit văzând cu ochii. Fața i se înnegrise și din trup nu mai rămăsese decât pielea lipită pe oase.

Adormirea și înmormântarea

Era luna mai, cam pe la sfârșitul secolului al VI-lea, când Domnul a binevoit să-l odihnească pe robul Său de nevoințele ascetice. L-a vestit printr-un înger despre ziua și ceasul adormirii lui.

Așadar într-o dimineață, monahul care-i aducea, ca întotdeauna, pâine și apă, a auzit din fundul peșterii o voce slabă care i-a spus:

– Frate, roagă un preot să vină aici cu Preacuratele Taine. Peste câteva zile voi pleca din lumea aceasta zadarnică.

Monahul s-a grăbit să-i transmită această rugăminte părintelui Evagrie. Iar acela i-a poruncit imediat unui preot să ia Sfintele Taine și să meargă în peșteră. Printr-un alt frate l-a înștiințat pe părintele Ioan Zedazneli despre așteptata adormire a ucenicului său. Chiar în ziua următoare Sfântul Ioan a venit la Migvime pentru a conduce sufletul binecuvântatului Sisoe spre lăcașurile cerești.

La 9 mai, după ce s-a împărtășit pentru ultima oară și a luat binecuvântare de la părintele său duhovnicesc, fericitul ascet și-a înălțat privirea spre cer și a rostit:

– Doamne, în mâinile Tale încredințez sufletul meu!

În aceeași clipă, îngerii i-au luat sufletul lui curat și l-au dus la tronul lui Dumnezeu.

Frații, după ce l-au înfășurat pe cuvios în veșmântul său găurit, cu ochii plini de lacrimi l-au înmormântat în peșteră, după cum el însuși ceruse.

Pomenirea Cuviosului nostru părinte Sisoe Zăvorâtul este prăznuită în fiecare an la 9 mai, ziua fericitei sale adormiri, precum și în joia din Săptămâna Brânzei.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 87-111)