Strămoșii noștri au legat începutul gerosului Făurar de zorii primăverii. Deși gerul e mai aprig decât oricând în timpul iernii, hărnicia înaintașilor a făcut ca, la începutul lui februarie, ei să se gândească deja la munca câmpului.

Viața în satul tradițional românesc a fost mereu trăită în spațiul sacru al Bisericii. Bunicii noștri au trăit în ritm de toacă și de clopot. Totul se învârtea în jurul Bisericii și totul avea o logică liturgică. În acest sens, orice activitate își punea începutul în spațiul eclezial. Munca țăranului a fost întotdeauna binecuvântată de Sfânta Biserică. Astfel, în prima zi a lunii februarie, cu gândul la primăvara ce va sosi, străbunicii au adus în atenție obiceiurile agrare. Nu a fost întâmplătoare alegerea acestei zile, având în vedere că Sfântul prăznuit de Sinaxarul Bisericii este ocrotitor al agricultorilor și al țăranilor.

Martirul lui Dumnezeu, Trifon

În vremuri grele pentru religia creștină, când cultul liturgic se desfășura în smerenia catacombelor și a mormintelor martirilor, a primit mucenicia și un tânăr frigian, Trifon.

Asia Mică se afla în stăpânirea imperiului roman, autoritate care avea ca religie oficială panteonul păgân, un amalgam de credințe și zei din Orient și din Grecia Antică. În acest context religios, în timpul împăratului Decius (249-251), Trifon din Lampsac a fost pârât autorităților romane că nu se închină panteonului păgân. Chemat în fața guvernatorului Aquilinus, tânărul a mărturisit că este „ostaș în armata Împăratului Ceresc, dimpreună cu frații pe care i-a botezat”. Această informație din Actul Martiric a dus la concluzia că există posibilitatea ca Sfântul să fi fost preot, din moment ce a spus că a botezat pe unii din cetatea sa.

Pentru mărturisirea lui, Sfântul a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars, i s-au bătut cuie în tălpi şi a fost dus prin oraş, spre a fi exemplu celorlalți creștini.

În cele din urmă, întrebat de guvernator dacă se lasă de credința sa, a mărturisit că „rămân martirul lui Dumnezeu, Trifon”. Condamnat la decapitare, Sfântul a rostit o frumoasă rugăciune, consemnată în actul său martiric și considerată de către istorici drept cea mai veche rugăciune notată a Bisericii: „O, Doamne, Dumnezeule și Împărate al împăraților, cel mai sfânt decât toți sfinții, mulțumescu-Ți că m-ai învrednicit a-mi împlini fără șovăială ostenelile nevoinței. Iar acum mă rog Ție ca mâna nevăzutului diavol să nu se atingă de mine și să mă tragă în adâncul pieirii, ci mai vârtos trimite-i pe sfinții Tăi îngeri să mă călăuzească în sălașul Tău preaminunat și să mă facă moștenitor Împărăției Tale celei preadorite. Primește sufletul meu și auzi rugăciunile tuturor celor ce Îți vor aduce Ție jertfe, întru pomenirea mea! Caută spre dânșii, din locașul Tău cel sfânt și dăruiește-le lor darurile Tale cele bogate și nestricăcioase, căci Tu ești Unul bun, milostiv și dătător de bine, în vecii vecilor. Amin!”.

De două secole, în capitala Moldovei

După moartea Sfântului, creștinii au luat trupul cu intenția de a-l îngropa în orașul din apropiere, Niceea. Însă, acesta li s-a arătat și le-a cerut să îl lase acasă, în satul natal, Lampsac. Aici, moaștele Sfântului Trifon au stat până la momentul cuceririi otomane a Asiei Mici. Ca să nu fie profanat, sicriul cu moaștele Sfântului Trifon a luat calea Occidentului, fiind așezat mai întâi la Constantinopol, și apoi la Roma.

Toată lumea creştină îl cinstește pe Sfântul Trifon, iar ţara noastră nu face excepţie. Ieşenii, cu atât mai mult ar trebui să îl aibă aproape de suflet, cu cât aici, în capitala Moldovei, se află o parte din moaştele sale.

Preţiosul odor este legat de o mănăstire ce astăzi nu mai există şi de un domn fanariot, aproape necunoscut. Moaştele au fost aduse din Fanarul Constantinopolului de către domnul Constantin Moruzi (octombrie 1777 - 8 iunie 1782). Deşi grec de neam, acesta a fost printre puţinii fanarioţi care au simţit româneşte şi care au dat legi favorabile poporului român. De numele lui se leagă prima şcoală românească pentru copiii târgoveţilor şi ai pălmaşilor, construirea unei biserici în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel pe dealul Tătăraşilor, dar şi aducerea în ţară a moaştelor Sfântului Trifon.

Iniţial, acestea au fost aşezate într-o biserică din vremea bunicilor noştri. O biserică închinată Sfinţilor Voievozi, cunoscută după numele unuia dintre ctitorii ei - Dancu - şi aflată pe locul actual al Teatrului Naţional. Singura mărturie şi amintire că această biserică a existat în centrul Iaşului - din 1541 şi până la dărâmarea ei, în 1903 - este legată tocmai de moaştele Sfântului Trifon. În anii de ruină ai Mănăstirii Dancu, racla a fost transferată la Biserica „Sfântul Sava”.

În ziua de pomenire a Sfântului Trifon, biserica ieşeană îşi sărbătoreşte unul dintre cele patru hramuri. Aici este loc de pelerinaj pentru creştinii care vin să se închine la moaştele Sfântului Trifon şi, nu mai puţin important, la moaştele Sfintei Marina.