Sufletul ce cugetă la mărturisit, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n-are frână, le va face fără grijă fiind în întuneric. Când lipseşte mai marele nostru, să avem măcar chipul lui în minte şi despre tot ce am şti că s-ar scârbi de ar fi de faţă, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn, şi orice altceva – de la acestea să ne întoarcem. Abia atunci cunoaştem cu adevărat cum este ascultarea noastră. Numai copiii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor, ceilalţi însă o socotesc ca pagubă.

Cel ce mărturiseşte duhovnicului său şerpii ispitelor, credinţă adevărată dovedeşte, iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

Cine va ajunge la cuget curat, ascultă desăvârşit de părintele său; acela nu se va teme de moarte, ci ca un somn spre o altă viaţă îi va fi.

Cel ce uneori ascultă de părintele său şi alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi ce pune pe ei o dată ierburi tămăduitoare, alteori var nestins. Căci zice: „Unul zidind şi altul stricând, ce folos au fără numai osteneală în zadar”.

Să nu ne speriem văzând că şi după mărturisire ni se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea decât cu trufia.

Nu pregeta să-ţi mărturiseşti păcatele tale duhovnicului cu chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu. Că El e ajutorul tău. Căci am văzut osândiţi care cu chip prea jalnic şi cu mărturisire prea umilă şi cu rugăciuni au îndulcit asprimea Judecătorului şi mânia Lui în milostivire au întors-o. De aceea şi Ioan Înaintemergătorul mai întâi mărturisirea o cerea şi apoi botezul de la cei ce veneau la dânsul, nu că lui i-ar fi lipsit, ci aşa li se lucra mântuirea.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca - Despre durerile oamenilor, Vol. 2, Editura „Credinţa strămoşească”, 2003, pp. 27-29)