Text și context

În ciuda atenției care i se acordă astăzi lui Nicodim, personajul principal al pericopei rămâne tot Hristos. El e cel care-l învață pe fruntașul fariseilor chestiuni privitoare la trăirea în Duhul a Legii. E, de fapt, o rara avis. Căci Hristos are o predilecție înspre a-i critica pe cei din tagma lui. O face din motive binecuvântate. E motivat de faptul că, dincolo de spoiala care-i învelește aidoma unui staniol, sunt putrezi. Prevalându-se de împlinirea poruncilor date de Dumnezeu lui Moise, nu fac altceva decât să le spurce. Nicodim, însă, e un caz aparte. De aceea și atitudinea față de el e diferită.  

Nu e închistat la minte. Are preocupări ce nu frizează doar obținerea unei bunăstări imediate, ci eternitatea. Ba mai mult, e conștient că minunile săvârșite de Învățător reprezintă dovada peremptorie a faptului că lucrează în consonanță cu Tatăl. Ca atare, vine să-i ceară sfat. Îl cercetează noaptea, din mai multe motive. Își dorește probabil să nu se expună, dar și să aibă răgazul unei conversații tihnite. Ziua, Iisus e tot mereu înconjurat de lume și aproape că-i dificil să ajungi în preajma Sa și să ai răgazul unei întrevederi.

Botezul

Între cele dintâi aspecte care constituie subiectul complexei conversații se numără și ideea de naștere din nou. Domnul îi arată aici faptul că aceasta, adică Botezul, reprezintă calea de intrare în Împărăție. I-o prezintă ca fiind o condiție fără de care nu se poate intra pe cărările vieții veșnice: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Ține să evidențieze astfel faptul că omul e compus deopotrivă din suflet și trup și că, în vreme ce celui din urmă se cade a-i fi împlinite anumite nevoi, nici cel dintâi nu este privat de o seamă dintre ele.

Mărturia

Discuția este apoi continuată de o amplă mărturie cu caracter autobiografic. Hristos se definește pe Sine. Utilizează un termen important, a cărui ocurență în spațiul nou-testamentar e totuși destul de restrânsă, dar care spune multe, anume „Fiul Omului”. Și prevestește pătimirile Sale. Prin intermediul unei frumoase analogii cu Moise își prezintă Răstignirea ca pe o înălțare, invitându-și interlocutorul să vadă dincolo de evenimentul propriu-zis. Să înțeleagă că ea nu vine să aducă mărturie despre o moarte ce pecetluiește înfrângerea, ci despre faptul că, odată înfăptuită, va constitui semnul prin care cei definiți de credința în El vor putea atinge veșnicia.

Iubirea ca axis mundi – aspecte conclusive

Învățătorul ține de asemenea să arate că la baza tuturor celor spuse se găsește iubirea: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”, afirmă El lămurit.

Astfel, accentul final nu cade, cum s-ar putea părea, la o lectură superficială, pe judecată și moarte, ci pe iubire ca element ce ajută la depășirea tuturor greutăților. Ea reprezintă motivația Tatălui în opera de mântuire a lumii și cea a Fiului în actul chenotic. Întreaga omenire creștină este chemată ca urmând acestui principiu să cultive iubirea ca temei al vieții.

Din păcate, din varii motive, ne place să ne raportăm la iubire mai mult drept la ceva ce ni se cuvine, ori trebuie împlinit de alții în raport cu noi, decât ca la ceva ce ar trebui să ne definească traiul cotidian și relațiile cu aproapele. De-ndată, însă, ce-am lăsa această nepieritoare virtute să ni se sălășluiască în suflet, am da vieții noastre o turnură aparte. Și-am reuși, poate, pas cu pas, să ne-apropiem de Iubirea Răstignită. Spre a înțelege, precum Nicodim, ce se află dincolo de orizontul îngust al propriului nostru egoism. Îndrăzniți!