În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini; rugați, deci, pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său. Mergeți! Iată, Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Nu purtați pungă, nici traistă, nici încălțăminte; și pe nimeni să nu salutați pe cale. Iar în orice casă veți intra, întâi ziceți: Pace casei acesteia! Și de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi. Și în această casă rămâneți, mâncând și bând cele ce vă vor da, căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Nu vă mutați din casă în casă. Și în orice cetate veți intra și vă vor primi, mâncați cele ce vă vor pune înainte. Și vindecați pe bolnavii din ea și ziceți-le: S-a apropiat de voi Împărăția lui Dumnezeu. Și în orice cetate veți intra și nu vă vor primi, ieșind în piețele ei, ziceți: Și praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea voastră vi-l scuturăm vouă. Dar aceasta să știți, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Zic vouă că mai ușor va fi Sodomei în ziua aceea decât cetății aceleia. Vai ție, Horazine! Vai ție, Betsaido! Căci dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac și în cenușă. Dar Tirului și Sidonului mai ușor le va fi la judecată decât vouă. Și tu, Capernaume, nu ai fost înălțat oare până la cer? Până la iad vei fi coborât! (Luca 10, 1-15) (Vineri în săptămâna a 22-a după Rusalii)

Pe lângă cei doisprezece Apostoli, Mântuitorul a ales și un grup mai mare de șaptezeci de ucenici. Ca și pe aceia, i-a trimis perechi în orașele unde avea să vină. De aici înțelegem, pe de o parte, că în urma predicilor și minunilor Sale în Galileea, Domnul Își făcuse mulți ucenici, iar pe de alta, că toți acești trimiși „pregăteau calea Domnului” la o scară mai mare ca înainte. Se pregătea o evanghelizare mai amplă a poporului. 

Trimiterea la acest apostolat presupunea câteva reguli pe care ucenicii trebuiau să le respecte. Ele sunt, în principiu, regulile după care s-au ghidat Apostolii atunci când au propovăduit în lume, după Pogorârea Duhului Sfânt, dar sunt și regulile misionare generale ale oricărui preot în parohie și, în definitiv, ale oricărui creștin care vestește pe Hristos în lume. Prima dintre ele este aceea că oricine se duce să propovăduiască pe Hristos trebuie fie pregătit și să fie respins, ba chiar prigonit. Știm că Hristos a fericit pe cei prigoniți pentru numele Său. 

Imediat după expunerea acestui avertisment, Domnul enumeră condițiile începerii călătoriei misionare. A nu purta pungă, traistă și încălțăminte înseamnă a nu-ți face planuri să fii răsplătit pentru misiunea ta și a nu te aștepta să găsești găzduire îndelungată. Intrarea într-o casă trebuie să fie îndeajuns de scurtă încât să nu incomodeze pe gazde. A nu saluta pe cale, așa cum spune Domnul, este un cuvânt misterios. Probabil că se referă la faptul că pe drum salutând poți lungi vorba cu cineva și atunci misiunea nu își mai atinge sporul maxim. În Patericul Egiptean este amintit cum Avva Isaac Tebanul, imediat după sfârșitul slujbei, fugea ca din pușcă la chilie și nu stătea de vorbă cu nimeni pentru a nu se risipi în discuții neduhovnicești. 

Dăruirea păcii la intrarea în casă este un lucru atât de frumos și aprofundează ceea ce însemna odinioară expresia „a-i da cuiva binețe”. Evreii se salută până astăzi cu cuvântul „șalom” care înseamnă „pace”. Este un îndemn adânc, trimițând la o reală dorință ca interlocutorul să fie în pace, dar și ca pacea să dăinuiască între cei care s-au întâlnit. Invers, înțelegem că și propovăduitorul se află sau trebuie să fie în pace. Dacă gazda nu îl primește, Hristos spune în mod plastic: „pacea se va întoarce la voi”. Pacea de care vorbește Iisus este, prin urmare, nu doar o formă de politețe, un simplu „Bună ziua!” golit azi de sens, ci o stare omenească adâncă. Tot la fel de adânc este salutul grecesc „here” sau „herete”, adică ”bucură-te” sau „bucurați-vă”, așa cum a salutat-o Arhanghelul Gavriil pe Maica Domnului și pe care îl repetăm cântând Acatistul. Un salut adecvat, plin de sens, sincer, este garanția unei discuții folositoare după aceea.

În continuare, Domnul vorbește despre două atitudini: ce trebuie să faci cu cei care te primesc și ce trebuie să faci cu cei care, neprimindu-te, de fapt nu primesc nici cuvântul Evangheliei. De la primii trebuie să accepți ceea ce îți pun înainte, de la cele duhovnicești până la cele materiale. Odinioară, Sfântul Pavel spunea că: „tuturor m-am făcut toate, ca pe mulți să-i câștig” (1 Corinteni 9, 22). Cel ce face misiune trebuie să se situeze la înălțimea celui ce l-a primit pentru a avea succes. Nici predica rudimentară adresată unor intelectuali, nici predica extrem de elevată adresată celor simpli nu dă roade, ci în fiecare caz Evanghelia se poate transmite pe limba potrivită și prin atitudinea potrivită. E lucru de bun simț să nu faci nazuri pentru servirea care ți se oferă, atunci când ești oaspete. Mai e de amintit tot aici că Hristos le-a dat acestor ucenici puterea de a vindeca pe cei bolnavi, așa cum făcuse și cu Apostolii mai devreme. Harisma vindecării era semnul că Hristos lucra prin ei, o pregustare a harului Duhului Sfânt. 

În ceea ce privește atitudinea față de cei care răspund negativ propovăduirii, Hristos îndeamnă pe ucenici să iasă de acolo și simbolic chiar și praful de pe picioare să și-l scuture. Revenind la cuvântul „pace”, înțelegem că în acest caz ucenicii își vor păstra cumpătul, pacea interioară, fiindcă știu că Împărăția lui Dumnezeu este aproape și judecata Domnului va face dreptate, iar nu oamenii. În final Hristos deplânge soarta unor orașe din Galileea care nu L-au primit neapărat cu bucurie. Betsaida, patria lui Petru și a lui Andrei și Horazin, un alt sat din apropiere, vor avea o soartă mai gravă decât Tir și Sidon, două orașe păgâne, în care se practica politeismul, dar unde au fost și oameni care au primit Evanghelia cu bucurie. Hristos constată cu tristețe că până și minunile și semnele mari făcute în acele orașe evreiești nu i-au făcut pe locuitorii lor să interpreteze aceste minuni ca apropierea Împărăției cerurilor. Credința nu e rezervată neapărat unei categorii specifice de oameni, iar Evanghelia nu trebuie să fie propovăduită exclusiv în locuri văzute dinainte drept „propice” primirii lui Dumnezeu. Uneori putem avea surprize, descoperind cum lucrează Dumnezeu în oameni pe care i-am desconsiderat prea ușor.