Omul, săvârşind păcatul, se ascunde de Dumnezeu, deci se îndepărtează, se înstrăinează de El. Locul dragostei, respectului şi ascultării faţă de Dumnezeu este luat de cel al fricii, al temerii de El; aceasta pentru că omul îşi dă seama că a greşit prin neascultare faţă de porunca dată de Dumnezeu; în această stare, omul nu mai are puterea sufletească de a cere iertare şi a se apropia de Dumnezeu; Adam dă vina pe Eva iar Eva pe şarpe - diavolul. Păcatul, oricare ar fi el, produce o tulburare în sufletul omului. Să ne amintim ce a zis Dumnezeu către Cain care invidia pe fratele său, Abel; "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!" (Fac. 4, 6-7). Cain n-a putut să biruiască păcatul invidiei şi, ca urmare, a ucis pe fratele său, Abel (Fac. 4, 8). Tulburarea produsă de păcat înseamnă o îmbolnăvire a minţii şi a sufletului omului. Păcătosul este numit în Sfânta Evanghelie, bolnav: "Şi pe când şedea El la masă, în casă, iată, mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu lisus şi cu ucenicii Lui. Şi, văzând fariseii, au zis ucenicilor: <Pentru ce mănâncă învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?> Şi auzind El, a zis: <Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfa; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă>" (Mat. 9, 10 - 13).

(Înaltpreasfințitul Pimen, Povățuiri pentru spovedanie, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2002, pp. 7-8)