În luna iulie a anului 2009, am purces împreună cu doi părinţi şi cu nişte prieteni către insula Eghina din Grecia. Dorinţa arzătoare de a mă închina şi de a rosti o rugăciune la moaştele Sfântului Nectarie fusese îndeplinită, iar în sufletul meu se puteau auzi imnele de mulţumire îndreptate către Dumnezeu.

Ajunşi în Insula Eghina, după un drum lung şi deşi obosiţi fiind, primul gând s-a îndreptat către Sfântul Nectarie, ocrotitorul Eghinei, şi ne-am îndreptat numaidecât spre Mănăstirea Sfânta Treime. Sufletul îmi tresărea de emoţie la fiecare cotitură, în speranţa că voi zări în depărtare mănăstirea unde Sfântul a vieţuit şi pe care atât de mult a iubit-o… Şi iată că, după câteva minute, după un deal uscat si sărac, se arată o mănăstire impunătoare, un adevărat sanctuar pentru sufletele celor care vin să ceară ajutorul Sfântului!

Ajunşi la poarta mănăstirii, am coborât şi ne-am îndreptat către biserică. Locul, plin de sfinţenie, te făcea să păşeşti cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu şi peste tot se simţea prezenţa Sfântului. Am ajuns în biserica mare a mănăstirii unde, aproape de Sfântul Altar, în partea dreaptă, într-o absidă special amenajată, am găsit aşezată pe un baldachin de marmură racla cu Sfintele Moaşte. M-am închinat până la pământ şi i-am mulţumit Sfântului cu lacrimi că m-a învrednicit să ajung acolo. După ce ne-am rugat fiecare şi am vizitat şi restul mănăstirii (respectiv biserica mică unde se află capul Sfântului, mormântul său ş.a.), am plecat de la mănăstire cu sufletul plin de bucurie duhovnicească, urmând să înnoptăm în Eghina.

A doua zi, pregătindu-ne să plecăm din insulă pentru a vizita şi alte locuri, ne-am gândit să mai mergem o dată la mănăstire pentru a lua binecuvântarea Sfântului şi pentru a mai vizita încă o dată ctitoria Sfântului Nectarie. Am intrat în biserică şi, după ce ne-am închinat la icoanele aflate pe iconostase, ne-am îndreptat către cămăruţa unde se aflau moaştele Sfântului, numai că de data aceasta am hotărât să îi citim acatistul. Am îngenuncheat cu toţii în jurul baldachinului, iar părinţii au început să citească fiecare câte o parte din acatist. Ţineam capul plecat şi ochii închişi... Mintea îmi era aţintită la cuvintele rostite de părinţi, iar inima înmuiată de evlavie şi de dragoste. La sfârşitul acatistului (mai exact la Condacul al 13-lea), ceva m-a îndemnat să mă ridic în picioare şi să îmi lipesc mâna de raclă. După ce s-au reluat Condacul şi Icosul I, am luat mâna de pe raclă şi am văzut că pe palma mea era o substanţă uleioasă… Privind în jur şi negăsind nici o sursă de ulei, mi-am dat seama că este o minune şi că moaştele Sfântului Nectarie izvorâseră mir! I-am chemat pe părinţi şi pe cei care erau cu noi să vadă minunea şi ne-am uns frunţile cu mirul care izvorâse din raclă…

Aceasta era dovada că sfântul ne auzise rugăciunea şi că întotdeauna ne răsplăteşte dragostea ce o avem faţă de el.

Am sărutat încă o dată, cu dragoste şi cu evlavie, sfânta raclă şi am plecat din mănăstire cu sufletul trasăltând de bucurie!

„Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!” (Bazgan Luminiţa-Valentina, Bucureşti)

(Sfântul Nectarie - minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 209-211)