Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului devin o călătorie lăuntrică a fiecăruia dintre noi, o chemare la cugetare și conștientizare de sine
Nu Îl putem cunoaște cu adevărat pe Domnul decât înlăuntru. Dacă ne gândim bine, El Însuși a înviat dintâi în iad, în cele nevăzute de ochiul omenesc, pe teritoriul lumii spirituale. Dacă nu ne vom interioriza în adâncul ființei noastre lăuntrice, fie el oricât de obscur, nu vom putea trăi sincer și personal sfânta Înviere. Căci ea nu este un fapt exterior și triumfal. Învierea este în primul rând un Adevăr ființial și numai prin angajarea întregii noastre firi, o putem cunoaște și trăi.
Există oare cuvinte, fie ele cât de alese, care să poată grăi despre Învierea sau despre Răstignirea Domnului Hristos pentru noi, oamenii, atât de risipiți în toate cotloanele lumescului? Desigur că numai Însuși Cuvântul poate grăi despre Sine, precum a și făcut, și numai Duhul poate împărtăși nouă Adevărul faptelor Sale, în negrăite și umilicioase tânguiri – fie ele de jale sau de fericire.
Cu toate acestea, setea de a mărturisi, de împărtăși cele de taină, aduce în cuvinte smerite puțin din Smerenia adevăratului Cuvânt.
Timpul devine interior în aceste zile, iar cele ce s-au petrecut cândva se identifică, uneori inexplicabil, cu clipa de acum. O clipă concretă pe de o parte, dar pe de alta – o clipă în care timpul este abolit, ea devenind atemporală, liberă de orice lege a cronosului. Mai presus de toate acestea însă, întreaga Pătimire pe care ne-o dăruiește Mântuitorul, devine o călătorie lăuntrică, o chemare la cugetare și conștientizare de sine. Nu Îl putem cunoaște cu adevărat pe Domnul decât înlăuntru. Dacă ne gândim bine, El Însuși a înviat dintâi în iad, în cele nevăzute de ochiul omenesc, pe teritoriul lumii spirituale. Dacă nu ne vom interioriza în adâncul ființei noastre lăuntrice, fie el oricât de obscur, nu vom putea trăi sincer și personal sfânta Înviere. Căci ea nu este un fapt exterior și triumfal. Învierea este în primul rând un Adevăr ființial și numai prin angajarea întregii noastre firi, o putem cunoaște și trăi.
Mă aduc pe sinemi în această săptămână atemporală a Patimilor, mă aduc cu toate ale mele, știind că am un Dumnezeu al Iubirii, Care Se pogoară la cei din întuneric și din umbra morții. Iar eu nu are rost să mă mint, să mă disociez de acest adevăr personal, singurul meu adevăr de om: moartea pe care o port zi de zi în mine prin păcat. Și numai trăind, măcar în aceste zile, în iadul meu personal voi putea empatiza cu toate gesturile ce s-au săvârșit asupra Domnului meu. Și voi empatiza cu durere, cu zdrobire și umilință. Domnul a luat firea mea, firea ta. Iată, dinainte de vremea veacului meu, El trăit întru Sine, om făcându-se, durerea mea de acum. Cât de nepătrunsă intimitate este această întâlnire, această unire ce a săvârșit El făcându-se om asemenea mie! Iar taina aceasta cel mai adevărat o trăim în purtarea cu mulțumire a durerii. Îți mulțumesc, Doamne, că acum gust durere! Ea este cuvântul cheie care mă unește cu Tine pe Cruce! Durerea este pentru mine acum taina care mă face una cu Tine. Și ce poate fi mai deplin? Făcându-mă una cu Tine prin durere, îmi va izvorî dintru Tine Iubirea, Care și ești! Iubirea cea ai revărsat peste și întru întreaga lume, în viscerele întregului Adam! Doamne, din coasta Ta cea împunsă, a izvorât Sângele Legii celei noi, a izvorât Iubire! Iubirea care euharistic ne hrănește cu Viață!
Pe noi, durerea crudă, cea dincolo de limitele suportabilului, ne dezumanizează, ne preface simțurile în nisip și țărână. În revoltă eventual. Domnul Hristos, oricât de mult a suferit, fie plângând cu lacrimi de sânge, fie cunoscând hăul deznădejdii – Eli, Eli, lama sabahtani? – a avut delicatețea de a cere iertare Tatălui pentru toți cei Îl rănesc, de a încredința neamul omenesc, prin Sfântul Theolog Ioan, Maicii Sale. Mă dor lacrimile de dor și de sfâșiere ce a vărsat pentru mine, cel pierit. Mă unesc cu El când sângerez lăuntric pentru fiul sau fratele meu întru Domnul.
De aceea aș dori să mă pot așeza acum în genunchi, să mă pot pleca undeva, ca într-o peșteră nevăzută din inima tainică a întregului Adam, ca într-o metanie dureroasă și să strig cu jale și cu rugăciune mare: Adame, unde ești? Adame, frate una cu mine, Adam care și eu însumi sunt, unde te afli risipit? Pentru ce nu lași bătrâna frunză după care te ascunzi, o frunză actualizată, decentă și cu ținută socială? Adame eu, Adame tu, iată, Mirele vine! Și este junghiat ca un Miel fără de vină. Te doare oare pe tine durerea Lui? Lăcrimezi și tu plânsul Său? Guști tu oare cu nesfârșită frângere, Adame de acum, din coasta Sa sângele Iubirii dumnezeiești?
Acesta este nouă Paștile cele noi și sfinte, căci prin El numai putem trece din moarte, întru Viață. Hristos cel răstignit și înviat, Hristos euharistic, Același este acum și în veac Pesah cel Viu și veșnic!
Când timpul va deveni tăcere, fie ca Mântuitorul Hristos să împărtășească ție lumina cea de taină a Învierii celei mai din adânc! În aceasta suntem una. Și cerul și pământul și cele dedesubt. Cei vii și cei adormiți locuim dimpreună în aceeași Lumină, căci Hristos a înviat!
Iair și fiica înviată (Luca 8, 41-56)
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro