De vreme ce viața monahicească este viața evanghelică, iar Evanghelia este un dar făcut tuturor oamenilor, înseamnă că și mirenii, mădularele Bisericii care au ales să se căsătorească și viețuiesc în lume, au, de asemenea, putința de a păzi poruncile lui Hristos și de a trăi în duhul Evangheliei. Firește, altele sunt măsura și chipul lepădării de sine și urmării lui Hristos, potrivit cu pilda talanților, întrucât fiecare primește de la Dumnezeu diferiți talanți, felurite harisme. În istorisirile Sfântului Grigorie Dialogul întâlnim mireni care nu luaseră schima monahicească și viețuiau în orașe, oameni ce se învredniciseră de stări duhovnicești pline de har. Vom reda o seamă de exemple pilduitoare, fără a putea acoperi însă prin acestea întreaga bogăție a temei de care ne ocupăm.

Înainte de a deveni monah și a dobândi un nume atât de vestit, Sfântul Benedict „avea încă din anii copilăriei simțire de bătrân. Biruindu-și nevârstnicia, nu și-a predat sufletul nici unei plăceri; deși era la vârsta când ar fi putut ca în răstimpul acesta pământesc să trăiască vremelnic o viață plină de toată slobozenia, a disprețuit lumea și toată floarea ei ca una ce deja se ofilise”. Probus povestește o întâmplare petrecută cu sora sa, Musa, de pe vremea când aceasta era doar o copilă. Maica Domnului i-a apărut în vis „și i-a arătat alte copile, de aceeași vârstă, înveșmântate în alb”. A întrebat-o dacă ar vrea să-i slujească și ea alături de acele fecioare. Iar la încuviințarea Musei, Maica Domnului i-a poruncit „să nu mai facă nimic fără temei și copilărește din acel moment, să se țină departe de râsete și de joacă, știind sigur că în a treizecea zi avea să vină să-i slujească alături de fecioarele pe care le văzuse”. Copila aceasta a viețuit mai apoi așa cum o îndemnase Născătoarea de Dumnezeu și „s-a schimbat în întregul ei fel de a fi: parcă ar fi îndepărtat cu mâna toată nestatornicia vieții de copilă”. Treizeci de zile mai târziu, după ce a fost cuprinsă de o fierbințeală de puțină vreme, a văzut-o iarăși pe Maica Domnului împreună cu acele fecioare. Iar la chemarea Născătoarei de Dumnezeu, a răspuns cu bună-cuviință: „Iată-mă, Stăpână, vin. Iată-mă, Stăpână, vin”. Și așa și-a dat duhul. Fratele monahului Valentinian „era mirean, dar binecinstitor de Dumnezeu”, „având obiceiul de a coborî în fiecare an din locul unde petrecea la mănăstire fără să guste hrană, pentru a primi binecuvântarea robului lui Dumnezeu (Benedict) și a-și vedea fratele”. Făcea aceasta, în ciuda tuturor ispitelor pe care le avea de îndurat.

Constantin, paznicul Bisericii Sfântului Întâi Mucenic Ștefan, era „bărbat binecinstitor”. Potrivit Sfântului Grigorie, „faima sfințeniei sale se răspândise în lung și-n lat, printre toți oamenii, ca a unuia care, disprețuind cu totul cele pământești, prin adânca dorire a minții, ardea numai pentru cele cerești”. Acest mirean săvârșea minuni, aprinzând, de pildă, candelele cu apă în loc de ulei. Când cineva venea în preajma sa, pentru a-l vedea și a se încredința de cele auzite despre el, însă cu îndoială față de slava ce i se arăta și grăind despre el cuvinte de necinste, paznicul Constantin „se repezea să-l ia în brațe și cu nestăpânită bucurie să-l strângă cu toată puterea, să-l sărute și să-și arate recunoștința pentru judecata pe care acela o făcea asupră-i, spunând: «Tu ești singurul care ai căutat către mine cu ochii deschiși»”. Este amintită și petrecerea unui cizmar, „om binecinstitor de Dumnezeu, pe nume Deusdedit”, care, după spusele Sfântului Grigorie, „locuia în apropiere de noi”. Unui om oarecare i s-a arătat în vedenie cum se zidea casa acestuia, cu deosebirea însă că zidarii nu lucrau la ea decât în ziua sâmbetei. Străduindu-se să pătrundă înțelesul celor văzute, omul „s-a înștiințat că cele pe care [cizmarul] le agonisea prin munca sa în toate celelalte zile, fie de trebuință hranei, fie haine puse deoparte, obișnuia să le aducă sâmbăta la biserica Sfântului Petru și să le împartă celor nevoiași”. Sfântul Grigorie lămurește: „Din aceasta să înțelegi că nu fără socoteală era faptul că în toate zilele sâmbetei sporea zidirea casei sale”. 

Cei ce se împărtășesc, la măsuri diferite, de sfințenia lui Dumnezeu sunt numiți de Apostolii Domnului „sfinți”. Nimeni nu este îndepărtat de la chemarea vieții celei sfinte, care are felurite măsuri și chipuri de petrecere. Deși din cele de mai sus putem vedea ce este sfințenia și cum se manifestă ea în cazuri concrete, având pilda celor care s-au învrednicit de rugăciunea neîncetată, de vederea lui Dumnezeu, de dobândirea curăției inimii, de darul facerii de minuni, al izgonirii demonilor etc., vom aminti și alte câteva exemple grăitoare cuprinse în aceste Dialoguri. Sfântul Grigorie vorbește în chip lămurit despre sfințenie, arătând că ea nu este o virtute a omului, antropocentrică, ci un dar al Duhului Sfânt. Referindu-se la o întâmplare minunată din viața Sfântului Bonifatie, Episcopul Ferentiei, spune: „Din întâmplarea aceasta, să socotești, Petre, ce mare cinstire trebuie să avem pentru oamenii cei sfinți. Căci ei sunt temple ale lui Dumnezeu”. Sfinții au mult har, ca unii ce sunt uniți cu Dumnezeu. Acesta este izvorul dumnezeieștilor înștiințări și descoperiri primite, precum și al minunilor pe care ei le săvârșesc. Cu alte cuvinte, au „duhul prorociei”, sunt „făcători de semne minunate” și s-au arătat Mărturisitori și Mucenici ai lui Hristos. Spune Sfântul Grigorie: „Câtă vreme petrec cu Dumnezeu, bărbaților sfinți nu le este necunoscută Mintea Domnului... Câtă vreme, așadar, sunt uniți cu El, cunosc judecățile Lui cele ascunse; însă despărțiți de El, nu le cunosc”. Astfel, sfinții „s-au învrednicit să primească de la Domnul puterea feluritelor harisme, însă nu și să le transmită, la rândul lor, mai departe altora”. De vreme ce Harul lui Dumnezeu ce sălășluiește în sfinți se revarsă și asupra trupului, precum și a întregii făpturi necuvântătoare, și trupurile lor se sfințesc, după cum și locurile unde au petrecut sau au fost îngropați au într-însele harul lui Dumnezeu. În vremea slujbei de înmormântare a diaconului Pascalie, „un îndrăcit s-a atins de veșmântul acestuia, ce se afla deasupra sicriului, și îndată s-a tămăduit”. Lângă mormântul unui binecuvântat preot din Valeria, un hoț „a fost dintr-o dată țintuit locului și n-a mai putut face nici un pas”. După cum ne încredințează Sfântul Grigorie, până și peștera unde s-a nevoit Sfântul Benedict „strălucește până astăzi cu minunile, dacă cei ce se roagă au credință”. În același mormânt fuseseră îngropați un episcop și un copil. După trecerea a patruzeci de zile de la săvârșirea lor, mormântul a fost deschis și trupul copilului a fost aflat „cu totul cuprins de stricăciune și plin de viermi, în vreme ce al episcopului se arăta ca și cum ar fi fost îngropat chiar în acea zi”. Sfințenia este împărtășirea cu Dumnezeul Cel în Treime în sânul slăvitului Trup al lui Hristos, Biserica. Câți se fac părtași energiei-lucrării îndumnezeitoare a lui Dumnezeu devin temple ale Duhului Sfânt, oricare ar fi locul unde își săvârșesc petrecerea și slujirea, indiferent de îndeletnicirea sau de chipul viețuirii lor.

(Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului, traducere din limba neogreacă de Protosinghel Teofan Munteanupp, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 104-106)