Având inima la Domnul și iubind Împărăția cea veșnică mai presus de orice, Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic fac parte din acea categorie a oamenilor simpli care au refuzat să se lepede de Dumnezeu, devenind în acest fel purtători de cununi ale biruinței. Cei doi tineri au trăit în vremea Împăratului Liciniu, pe când creștinii erau urmăriți și chinuiți în cele mai crude moduri, pentru că nu doreau să slujească zeilor.

La început a fost prins Ermil, căci era diacon și nu se ferea să arate că rugăciunile lui se îndreaptă către Domnul. A stat cu demnitate în fața împăratului și chiar l-a mustrat pe acesta pentru orbirea lui, așa că a fost bătut cu unelte de aramă și întemnițat pentru trei zile, cu gândul că se va răzgândi.

Dar îngerul Domnului i s-a arătat și l-a întărit în cele ce avea să pătimească, încredințându-l că în curând va purta cunună luminoasă. Aflând împăratul că Ermil nu s-a răzgândit, a poruncit să fie torturat de șase ostași, iar atunci s-a auzit glas din cer, Domnul spunându-i tânărului că peste trei zile va birui patimile. Deși au auzit cu toții glasul, ostașii aveau inima atât de împietrită, încât l-au închis din nou pe mucenic și atât de tare l-au bătut, încât i-au sfărâmat pântecele.

Străjerul temniței în care fusese închis Ermil era Stratonic, prieten al acestuia în taină și binecredincios creștin. Când și-a văzut prietenul cu pântecele deschis, Stratonic nu a mai putut răbda cruzimea și a început să plângă, dându-și pe față dragostea frățească față de Ermil și credința în Dumnezeu. Pentru aceasta, a fost și el bătut cu putere și condamnat la moarte, dimpreună cu Ermil. Au fost puși în mreje și aruncați în apa Dunării, iar trupurile lor au fost găsite trei zile mai târziu, în apropiere de Singhidon (Belgrad), și au fost puse în același mormânt, căci era firesc să fie cinstiți împreună în veșnicie, așa cum au și pătimit împreună în lumea aceasta.