Cu inima cuprinsă de durere dar și cu nădejdea Învierii, am aflat de mutarea din această lume a doamnei Silvia Radu, pe care am avut binecuvântarea să o cunosc și să îi fiu aproape în cei 17 ani de slujire arhierească.

Am vizitat-o în urmă cu câteva luni în atelierul său din București, fiind primit ca întotdeauna, cu smerenie și căldură maternă. I-am dăruit Icoana Maicii Domnului „Alăptătoarea” de la Țibleș pe care a luat-o pe brațe cu o emoție și o delicatețe ce mi-au rămas adânc întipărite în inimă.

Doamna Silvia a slujit, și prin artă, Adevărul. Fiecare lucrare purta în sine o mărturisire, discretă dar puternică, despre credință, suferință și nădejde. A trăit simplu și vertical, alături de vrednicul ei soț, sculptorul Vasile Gorduz, într-o comuniune în care vocația artistică s-a împletit cu jertfa și cu dragostea pentru binele și demnitatea semenului.

Și-au lăsat amândoi urme adânci nu doar în piatră, în lemn sau culoare, ci în suflete. Au ctitorit nu doar artă, ci și altare, cum este cel al Mănăstirii Pătroaia – cu discreție, fără zgomot, dar cu o credință puternică, de diamant. Astăzi, când doamna Silvia este condusă spre odihna cea veșnică, simțim că se întoarce acasă în Cer, acolo unde și-a trimis inima încă din timpul vieții.

Pentru mine, și pentru mulți dintre cei care au cunoscut-o, Silvia Radu rămâne un chip senin al demnității și al curajului, un suflet nobil, luminos și plin de rugăciune. A iubit tăcerea, dar și-a pus și glasul în slujba celor uitați sau prigoniți. A iubit frumosul și a trăit frumos. A iubit Biserica și a devenit ea însăși o mărturie vie a ei.

Ne rugăm Domnului să-i răsplătească toate ostenelile și să o primească întru odihna Sfinților Săi. Fie ca numele și faptele ei să fie pomenite veșnic, iar sufletul ei să se desfăteze în lumina care nu apune niciodată.

Hristos a înviat!

† Episcopul Macarie al Episcopiei Europei de Nord