Cartea veterotestamentară intitulată Pildele lui Solomon, între multe alte învățături folositoare, include și următoarele avertismente care sunt valabile și pentru noi, creștinii: „Fiul meu, nu uita învățătura mea și inima ta să păzească sfaturile mele, căci lungime de zile și ani de viață și propășire ți se vor adăuga [...] Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta” (Pilde 3, 1-2; 5).

Anglia, 15 septembrie 1870 BAAS (Asociația Britanică pentru Progresul Științei). Maxwell, fizicianul scoțian, activ în domeniul fizicii matematice ține o conferință, destinată publicului larg, pe care o intitulează Despre relațiile dintre matematică și fizică, amintind faptul că „scopul fundamental al matematicienilor este «să prezinte armonia ideală...la baza tuturor cunoștințelor având, mai presus de toate, un ochi pentru simetrie»”[1].

Din punct de vedere cultural, simetria este caracterizată printr-un „simț plăcut al proporției, o regularitate a formei, văzută în lumea naturală – sub formă de flori, animale și pietre prețioase, de exemplu – , și multe construcții artificiale, precum fațadele clădirilor proiectate clasic”[2].

Ceea ce mi se pare interesant la perspectiva de mai sus este că raționamentele cu care se obișnuiește matematica, dar și celelalte așa-numite științe exacte, nu se pot limita doar la un singur domeniu, ele fiind transdisciplinare. Bunăoară, de exemplu, Max Tegmark, profesor de fizică la celebra MIT, oferă o definiție a simetriei care ar putea fi considerată punctul de legătură dintre implicațiile culturale, pe care le aminteam mai sus, și cele matematice, tipice unor abordări raționale, și teologie. Tegmark arată că simetria ar putea fi definită ca „proprietatea de a rămâne neschimbat atunci când ești supus transformării; de exemplu, o sferă perfectă este neschimbată atunci când se rotește”[3].Altfel spus, ceea ce afirmă Tegmark denotă că, deși suntem mereu în mișcare (gândim, ne deplasăm, discutăm, lucrăm etc.) modul nostru de a ne comporta ar trebui să fie asemănător unei sfere care, deși se rotește, rămâne cu forma neschimbată.

Revenind la textul biblic veterotestamentar de la care am pornit, învățătura sănătoasă ca să rămână neschimbată trebuie să nu fie dată uitării. Dar, aspectul, firește, nu ține de învățător, oricare ar fi acesta, ci sănătatea rămâne neștirbită când persoana în cauză gravitează cu nădejde din toată inima în jurul Domnului Hristos, fără a-și deforma credința, chiar dacă aceasta ar implica să reziste „încolțirilor” celor mai variate tentații contemporane.

Practic, Domnul Hristos ne învață că, atunci când ne aflăm în proximitatea Sa, credința prinde contur și rămâne statornică dacă nu optăm pentru un alt așa-numit „centru gravitațional”. Aspectul este descris magistral în minunea învierii lui Lazăr. Hristos, înainte ca Lazăr să iasă din mormânt viu, își ridică ochii la cer și Îi mulțumește Tatălui „pentru mulțimea care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 42). Este și în această situație o exemplară simetrie: Tatăl Îl trimite „la plinirea vremii” pe Fiul ca oamenii văzându-L să creadă! Aceasta este partea descriptivă a problemei. Există însă, din fericire, și o altă abordare, una mistică. Latura mistică este oglindită în scrierile lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, autorul misterios care, în momentul în care descrie ierarhiile cerești, vorbește despre așa-numitele „relații”, acestea din urmă, la rândul lor, fiind caracterizate de trei principii esențiale: armonia (harmonia), simfonie (symphonia) și simetrie (symetria). După cum afirmă Egon Sendler, „ele au drept elemente constitutive măsura (metron) și numărul (arithmos). Frumusețea acestui univers dionisian își are rădăcinile în estetică, iar limbajul pe care îl exprimă este al artistului creator”[4].

Nain. După cum afirmă dicționarele biblice, aproximativ la fel, „localitatea a dăinuit până în zilele noastre, numindu-se acum Nein. Se află la capătul de NV al lui Djebel ed-Duhy, colina care se mai numește Hermonul Mic, la 3 km V-SV de Endor, și la 8 km S-SE de Nazaret. În prezent, Nein este un cătun cu câteva ruine și niște grote care serveau altădată ca morminte”[5]. În legătură cu minunea învierii fiului acelei femei văduve din Nain, în relatarea Sfântului Evanghelist Luca, interesant mi se pare că este finalul pericopei de duminică: „și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 16).

Sunt mai multe aspecte interesante, cu problemele adiacente, la care îmi propun să răspund aici. Întrebările ar putea fi următoarele: poate această relatare să fie pusă în legătură cu statornicia în credință dar, în același timp, cu simetria acesteia? Este, până la urmă, credința simetrică?

Pentru elucidarea acestor dileme, vă propun să facem un exercițiu de imaginație. Să ne gândim că, de pildă, suntem la rugăciune în biserică, dar că respectiva biserică este alcătuită după erminia clasică, respectând atât din punct de vedere arhitectural, cât și din perspectivă iconografică tipologia ortodoxă. O astfel de construcție va avea turlă centrală (de variate dimensiuni, e drept) de pe care, din partea superioară, privește Hristos Pantocrator. La bază, desigur, turla, prin rotunjimile ei, extinde cercul Pantocratorului cu icoana desfășurată tot circular (pentru a oferi ideea de continuitate, de perpetuare) a liturghiei îngerești. Dar, iarăși, interesant, o astfel de iconografie are valoare simbolică, întrucât nu permite o așezare haotică, ci una ordonată circular a cetelor îngerești care liturghisesc. E ca și cum ne-ar spune că în fața Atotțiitorului, care are toată puterea în cer și pe pământ, libertatea are limite, deci nu poate depăși sfera divinului pe care este datoare să o oglindească. Și, de aici, firește, decurge ideea de comuniune liturgică; altfel spus, nu se poate să îți permiți luxul de a șchiopăta în materie de credință, dar în același timp să fii și în armonie, în simetrie, cu ceea ce reprezintă esențialul: cinstirea continuă și dreaptă a lui Dumnezeu.

Cultura autohtonă, în mod salutar, este îmbogățită de ceva vreme cu o admirabilă teză doctorală, publicată în urmă cu mai mult de două decenii, alcătuită de Smaranda Maria Bica și intitulată: Cer = Cupola. Structura bisericii creștine[6]. Importantă în argumentarea de aici, lucrarea menționată anterior dovedește că „valoarea simbolică a cupolei a dus chiar la apariția unor biserici acoperite cu șarpante de lemn, cărora li s-a adăugat o cupolă falsă din motive pur simbolice. Cupola a fost forma constructivă cea mai potrivită pentru a materializa concepția orientală a lumii ca un tot armonios, ce cuprinde omul în universul său. Perfectă geometric și structural, ea îmbrățișează întreg spațiul de dedesubt, într-o comunitate și unitate perfectă”[7].

Cele de mai sus confirmă adevărul (poate involuntar, venit mai mult în urma uimirii, decât în urma credinței statornice, la fel ca în situația din Nain), anume că în Hristos Tatăl cercetează mereu poporul cel credincios. Structurile arhitectonice (prea puțin studiate la nivel teologic), prin simbolismul desfășurat, sunt grăitoare: ele dau mărturie despre faptul că Izvorul vieții este mereu Hristos care, deși este privit uneori din înălțimea copleșitoare a cupolei, prin rotunjimile arhitectonicii ecleziale, credința ne dovedește că nu este distant față de oameni, că se împărtășește mereu și vine în întâmpinarea celor care Îi cer cu credință statornică ajutorul. Este vorba despre acea unitate perfectă, cum rostim mereu în rugăciunea „Tatăl nostru”: precum în cer, așa și pe pământ.

În minunea de la Nain, cred, se arată ceea ce s-ar putea numi simetrie credală. Învățăturile din Pilde îndeamnă la a nu uita învățăturile cu nădejdea la Dumnezeu. Apoi, știința pare să confirme un fapt experimentat de credință, acela că un credincios, indiferent de vârstă, are menirea de a rezista tentațiilor care îl duc spre păcat. În fine, spațiul sacru, biserica, prin forma și iconografia sa ne arată că minunea de la Nain nu a fost doar un simplu eveniment din trecut ci, raportat la simetria credinței, miracolul se continuă mai ales în sufletele care, deși au fost amorțite de păcat, au reușit, prin pocăință (metanoia, schimbarea minții) să se conformeze lui Hristos și să se ridice din starea de cădere, pășind pe calea sfințeniei. Cred că lecția de la Nain este un exemplu veritabil despre cum anume ar trebui să fie orice creștin. Creștinismul și, implicit Ortodoxia, ca parte a sa, este o adevărată filosofie de viață. Aspectul este confirmat și de Clement Alexandrinul în deja celebra operă Stromate. Acolo, Clement, spune că „fiecare proiecție a minții noastre este posibilă ca adevăr, existând un adevăr geometric în geometrie, în muzică adevărul muzical, un adevăr elen în filosofia cea dreaptă, dar toate acestea sunt coparticipante la adevărul în sine, pe care l-am învățat de la Fiul lui Dumnezeu; toate celelalte, în raport cu acesta, sunt cauze, accesorii, secundare, sau ajutătoare”[8].

Sunt, iată, idei la care este bine să reflectăm, pentru că ele reprezintă adevăratele repere care ne pun în față itinerarii diverse pe care, dacă acceptăm să le urmăm, vom reuși să avem o optică diferită asupra realității cotidiene, privind către așa-numita veste bună de la Nain, anume că din păcat și din moarte doar Hristos este Cel ce poate elibera.