Se știe, în timp ce vorba zboară, cuvântul așezat pa hârtie rămâne. Așternut în scris, el ar primi șansa de a putea fi citat și de a fi folosit ca mărturie ori ca amintire fără echivoc. Aceasta doar atâta vreme cât orice hârtie, orice papirus, orice scândură de lemn și orice tăbliță de lut, toate perisabile, rezistă timpului și distrugerilor. Chiar și cuvântul scris s-a pierdut uneori, după soarta fiecărui lucru și după felurite întâmplări, indiferent de grija, răbdarea și cumințenia omenirii exprimată în dorința de a păstra și de a lăsa moștenire tot ceea ce lumile apuse ne-au lăsat ca mărturie a înțelepciunii lor. Noi, generația noastră, privim cu nostalgie, sau nonșalanță, poate ironie, convingerea înaintașilor în puterea fascinantă și responsabilă a cuvântului scris, față de care rostirea era menită să se piardă în adierea neiertătoare a cuvântului vorbit, imediat transformat în victimă și pradă a vântului ce duce vorbele departe, dovadă irevocabilă a fiecărui dialog trecător.

Generația noastră are posibilitatea de a păstra fiecare cuvânt ce a fost rostit, înainte de a mai fi scris, și depinde de fiecare dintre noi să știm să folosim tehnologia conservării digitale, spre folos și luare aminte sau spre derizoriu și absurd. Iar atunci când textele rostite sunt imprimate și apoi reașezate în scris, folosul acestora devine evident. Ceea ce a fost odată doar vorbit, se umple de viață nouă, de sensuri neașteptate, complementare și edificatoare.

Cartea lui Răzvan Bucuroiu, intitulată „Cu Hristos în lumina reflectoarelor. Editoriale televizate” este un asemenea exemplu, de negare definitivă a vechilor reflexe, prin care cândva ne resemnam colectiv că nimic din ceea ce afirmăm, chiar și cu voce sigură și fermă, nu este decât un simplu moment în timp, de care cel mult, ne-am mai putea aminti, știu și eu, uneori... De fapt, ideea în sine de a transcrie și a publica editorialele rostite în cadrul unor emisiuni de televiziune este o rupere cu trecutul, o formă nouă de a comunica cu telespectatorii, o revoluție profundă în felul cum un autor ține să descopere publicului idealurile, valorile și visurile personale. Curajul autorului constă chiar în pariul neobișnuit făcut cu lumea toată, prin care foștii telespectatori și ascultători ai editorialelor televizate sunt transformați în cititori, aduși în situația de a citi ceea ce auziseră odată și luaseră aminte. Răzvan Bucuroiu are luciditatea unei asemenea performanțe. Ceea ce ne-ar apărea la început ca o provocare se transformă razant într-o surpriză convingătoare că teologia, și mai ales sensul apologetic al acesteia, poate să fie credibilă în lumea noastră prin forme neașteptate, îndrăznețe și nemaiauzite. Da, teologia se actualizează mereu, nu e câtuși de puțin mereu aceiași. Și nici nu ne dăm seama de acest lucru.  Sincer să fiu, mi-ar fi fost imposibil să mă gândesc  că sfântul apostol Toma este un „agent al Învierii”, că Mironosițele sunt gospodine curajoase, că avem nevoie de „portret-robot” al păstorului și, da, îngerii, ei îngerii, sunt un „generator de trafic ceresc”. Mai mult, aflu ceea ce bănuiam eu din copilărie, și mi s-a confirmat acum, în această carte, că mărțișorul este o diplomă de merit. Dacă nu era așa, l-aș fi primit și eu, măcar odată în viață. Însă, și aceasta este frumusețea cărții, toate aceste teologumene nu sunt deloc necugetate, ci sunt pe deplin justificate, fundamentate teologic, în deplină armonie cu învățătura Bisericii ortodoxe și în respectul profund al dogmelor și canoanelor cunoscute, și recunoscute, de teologie. Știam de mult, de fapt, că „agentul” Toma contribuie măreț, în același timp inatacabil, la eliberarea și libertatea lui, și prin el la a noastră.

Din toate aceste sunete și armonii cerești, se compune ceea ce eu am numit Simfonia Bucuroiu, pentru că se aude în fiecare literă din carte. Textul rostit odată în fața camerei de luat vederi, se citește acum și apoi se aude, sonor, în urechea minții, ca un imn ceresc al îngerilor care ne îndeamnă la fapte bune, în „acest du-te-vino al înaripaților care, cu grabă și emoție, duc și aduc vești de la cele de sus la cele de jos”. Iar când am terminat de citit, se înnoptase aproape după ziua de vară și la fereastră se vedeau undeva neclar, doar întrezărit crestele Bucegilor, atât de dragi mie, mi-am amintit că un compozitor pe nedrept uitat acum, Anton Wranitzky, elevul iubit al lui Haydn și mulți ani dirijor al orchestrei operei vieneze, spunea că a compune o simfonie înseamnă mai ales să-ți iei curajul să trăiești cu adevărat, acum și în orice clipă, martor sigur al lucrurilor în care crezi.