Mare nenorocire este slava deșartă, căci în toate își poate afla hrană. Cu ce nu se laudă, oare, un om? Cu bogăția sa, cu frumusețea, cu mintea, cu darurile, cu veșmintele, cu virtuțile, ba chiar și cu patimile sale - toate pot sluji ca prilej de slavă deșartă. Îndeosebi femeile au slăbiciunea de a se lăuda și a se bucura când sunt lăudate. Atât de adânci sunt rădăcinile slavei deșarte în inima omului încât, dacă acesta nu are nimic anume cu care să se laude, începe să se mândrească cu funda, cu pălăria sa, sau chiar cu pana de la pălărie.

Priviți-i pe cei mici! Până și în inimile lor curate începe, încă de timpuriu, să răsară floarea otrăvitoare a slavei deșarte. Fetițele se laudă cu rochițele, brățările și păpușile lor, iar dacă li se spune cumva că hăinuțele sau jucăriile lor nu sunt frumoase se simt rănite și încep să plângă. O, câtă slavă deșartă umple inima unui băiețel care a primit îngăduința de a purta puțin ceasul unchiului! El iese afară la prietenii lui de joacă și începe să se laude în fața lor. Nu îngăduie nimănui să atingă prețiosul obiect. Iar când uimirea și pizma încep să se zugrăvească pe chipurile celorlalți, atunci slava deșartă și bucuria micuțului trufaș nu mai are granițe. Dacă slava deșartă răsărită în sufletul încă nevinovat al copilului nu este grabnic înăbușită, va crește curând și va deveni boală primejdioasă pentru acel suflet.

Slava deșartă nu face deosebire de neam sau clasă socială. Așa cum o boală poate atinge pe oricine, tot astfel și slava deșartă se poate încuiba în orice om. Oamenii însemnați află în măreție prilej de slavă deșartă. Dar și simplii muritori știu să afle în sine ceva cu care să se mărească. Blaise Pascal, cu adâncimea cugetului său, exprimă acest fapt în următoarele cuvinte: „Vanitatea este atât de adânc înrădăcinată în inima omului, încât și ostașul, și slujitorul, și bucătarul, și hamalul se laudă, și fiecare vrea să aibă admiratorii săi. Și filosofii vor să îi aibă pe ai lor; și aceia care scriu împotriva acestui lucru vor să câștige slavă, pentru că au scris bine; și aceia care citesc cele scrise vor să se mărească cu aceasta, pentru că le-au citit; și eu, care scriu acestea, poate am aceeași dorință; și poate o vor avea și aceia care vor citi acestea scrise de mine…”

Aici, în ironia lui Pascal, se poate distinge durerea sa în fața situației dureroase în care se află sufletul omului căzut. Și într-adevăr, slava deșartă este rezultat al căderii. Până la căderea în păcat, cei dintâi oameni, în Rai, nu cunoșteau nici mândria, nici slava deșartă. Câtă vreme omul a fost vrednic de fericire, nu a căutat slavă, ci dădea slavă Ziditorului său. De când a ajuns vrednic de plâns, a început să înseteze după a fi fericit și lăudat de alții.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, pp. 170-172)