Acum 520 de ani, pe 2 iulie 1504, chiar într-o zi de marți, Binecredinciosul Voievod Ștefan al Moldovei, își începea călătoria către veșnicie, lăsând trupul ostenit de suferință și boală să se odihnească în pământul scumpei sale Moldove, pe când sufletul său, plin de virtuți și încercat precum aurul în topitoare s-a înfățișat Nemitarnicului Judecător, spre a-și primi plata ostenelilor și  a jertfelnicei sale viețuiri.

În multe ne-a fost și ne este paradigmă Sfântul Ștefan: în dragostea de neam și de  pământul străbun, în fidelitatea și atașamentul de Biserica noastră dreptmăritoare, în neclintita credință cu care mergea în bătălii, nădăjduind a dobândi ajutorul lui Dumnezeu; în curajul cu care și-a apărat țara și neamul din care a răsărit; în smerenia cu care întâmpina victoria sau înfrângerea, dar peste toate, în râvna pentru Hristos și Evanghelia Sa. Și nu doar în aceste aspecte sfântul voievod s-a făcut tuturor sfântă pilduire, ci și în multe alte asemenea. 

Având în vedere că ne aflăm în anul omagial al îngrijirii bolnavilor, vă propun să ne reamintim despre cum Vodă Ștefan și-a asumat suferința, făcându-și din ea cale către cer. Ajuns pe tronul Moldovei la aproape două decenii de viață, tânărul voievod și-a pus toată viața în slujba țării,  având, după cum se știe, o strălucită domnie de 47 de ani. Doar că în toată această perioadă, 42 de ani a fost suferind, dobândind o rană la picior  în 1462, după doar cinci ani de la urcarea pe tronul Moldovei. 

Toate împlinirile sale, toate strălucitele ctitorii sfinte, toate luptele și asediile, toată viața economică  înfloritoare a țării sale, toate se întâmplau pe când Ștefan, tăcut și smerit  își ducea această boală, chiar dacă  în primii ani nu l-a deranjat foarte mult. 

Rana de la picior pe care a căpătat-o pe 22 iunie 1462, în lupta pricinuită de încercarea asedierii Cetății Chilia, de la gurile Dunării, pentru a o readuce în stăpânirea Moldovei, a fost provocată de o împușcătură în glezna stângă cu „o pușcă grea de cetate”, după cum ne spun cronicarii vremii. Netratată corespunzător rana a degenerat într-un ulcer cronic. Unele studii contemporane în domeniul medical vorbesc chiar de osteomielită, o infecție a osului de la picior, agravată și de procesul inflamator al articulațiilor, boală specifică seniorilor medievali, numită  gută sau podagră. 

Suferind, așadar, Sfântul Ștefan știa și experia el însuși ce înseamnă lupta cu boala. De aceea a fost solidar cu cei suferinzi, făcând donații importante pentru bolnițele mănăstirești, înființând una nouă la Putna, după modelul celei de la Neamț. Că la Putna a funcționat o bolniță chiar dintru începuturi ne-o confirmă și o însemnare în limba latină despre un incendiu din 15 martie 1484, care a mistuit  și „spitalul” pe lângă alte dependințe ale mănăstirii: „au ars casele domnești..., bucătăria, spitalul, cămara și toate alimentele care erau în ea”. La stăruința voievodului bolnița a fost refăcută în întregime, fiind înzestrată cu multe danii. Același domn a ridicat lângă Cetatea de Scaun, la Pătrăuți, o mănăstire de maici, în cadrul  noii chinovii  poruncind să se zidească  și o bolniță pentru ostașii răniți în luptele purtate pentru păstrarea credinței strămoșești și a hotarelor țării. 

Grija pentru cei suferinzi a Sfântului Ștefan Voievod s-a manifestat până departe de hotarele țării căci și în Sfântul Munte Athos, unde, spun cronicile vremii, din banii donați pentru rezidirea Mănăstirii Zografu, la porunca sa, a fost construită și o bolniță mare, căreia, la 13 septembrie 1471,  i-a rânduit o danie de 500 aspri, urmând ca respectiva sumă să fie trimisă anual pentru întreținerea așezământului spitalicesc.

Numele domnitorului moldovean a fost păstrat în amintirea obștea mănăstirii athonite, și dat exemplu peste timp atunci când, sub dominație otomană fiind, avea nevoie de ajutorul pravoslavnicilor în întreținerea și funcționarea bolniței ctitorite de milostivul voievod Ștefan. Un document al Zografului amintește de vizita pe care starețul mănăstirii a făcut-o la  Moscova, pe la începutul  veacului al XVII-lea, fiind primit de Țarul Mihail I. Pentru a-l convinge să ajute financiar bolnița chinoviei athonite, starețul i-a prezentat hrisovul pus de binecredinciosului Ștefan Voievod, la temeluirea bolniței,  în 1471. 

Revenind la boala care l-a chinuit pe evlaviosul domnitor al Moldovei, trebuie să menționăm că  în ultimii ani de domnie, potrivit însemnărilor vremii,  suferința s-a acutizat, împiedicând pe domnitor să se deplaseze.  Cu toate acestea nu a capitulat în fața neputinței, ci și-a asumat-o ca o cruce rânduită de Dumnezeu, prin care i-a întărit credința, dar l-a și motivat să lupte pentru  a se însănătoși  nu atât pentru sine, ci mai cu seamă, pentru popor și țară, care aveau nevoie de un cârmuitor puternic și mereu  prezent în mijlocul poporenilor săi. 

Așa se face că  în lupta de la Codrii Cosminului  din 26 decembrie 1497, Ștefan a fost adus într-un fel de „sanie” până aproape de câmpul de luptă, și de acolo încălecând în șa pentru a fi în fruntea temerarei sale oștiri. Starea sănătății domnitorului moldav se deteriorase destul de mult de vreme ce , după 1497, din  însemnările vremii, reiese faptul că era în căutare de medicamente și de iscusiți medici. 

Soliile trimise la dogele Veneției, la regele Vladislav, la Maximilian de Habsburg arătau nu doar suferința  domnitorului, ci și dorința lui de însănătoșire spre  binele țării și a neamului său.  La începutul lui august  1502 medicul venețian Matteo Muriano, sosit la Suceava  a încercat să aline suferința pacientului său,  dar fără să fi reușit o ameliorare a sănătății domnitorului.  Au urmat alți doi ani de suferințe, de așteptări, de nădejdi, dar și de clipe apăsătoare.  La începutul anului 1504, prin ianuarie, regele Alexandru al Poloniei își anunța colaboratorii că Ștefan al Moldovei este pe moarte. Prin februarie regele maghiar Vladislav, privea cu îngrijorare situația deoarece sfârșitul domnitorului  însemna pentru ei instabilitate și vulnerabilitate vis-a-vis de o iminentă invazie tătărească. De aceea, la începutul lui aprilie, regele maghiar dispunea întărirea frontierelor de răsărit ale regatului. 

Pe 2 iulie 1504, după șapte decenii de  pământească viețuire, Binecredinciosul voievod Ștefan  și-a început călătoria către veșnicie.  De la mutarea sa la Cer, Moldova îi poartă pecetea dragostei nețărmurite. S-au prefăcut hotare, s-au perindat generații și generații. Pretutindeni au rămas lăcașurile sfinte pe care el le-a ridicat întru slava Celui Preaînalt, dar și relicvele cetăților de apărare, ale căror ziduri au fost martore la actele de vitejie a lui Ștefan și a oștenilor săi, care și-au dăltuit numele în conștiința neamului nu doar pe pietre de pisanii sau în prăfuite cronici, ci mai ales cu al lor sânge mucenicesc pe zidurile voievodalelor fortărețe.

De peste cinci veacuri, această putere domnește în toate cotloanele ținutului, învederându-ne că, din lăcașurile cele nepieritoare, Ștefan cel Mare și Sfânt veghează necontenit asupra pământului nostru românesc, în toată rotunjimea lui, dar și pe cei care se luptă cu boala și fac din ea o cale către ziua cea neînserată a Domnului.