Slujbele Bisericii pot fi solemne, sobre sau înălţătoare, dar şi pe înţelesul tuturor celor interesaţi de o rugăciune curată. Viaţa bisericească este impresionantă prin mişcările de mase de oameni pe care le întâlnim la marile sărbători, ceea ce demonstrează că poporul român, deşi dinamic în evoluţia sa, a rămas şi sperăm că va rămâne şi pe viitor păstrător al credinței străbune.

Credincioşii ortodocşi, spune Părintele Dumitru Stăniloae, „însoţesc, adâncind în inima lor, uneori până la lacrimi, cererile ecteniilor preotului şi răspunsurile stranei, când nu dau aceste răspunsuri împreună. Unii arată pe faţa lor transfigurată până la extaz cât de mult adâncesc aceste cereri şi răspunsuri în inima lor; alţii îngenunchează pe la icoane, adresându-şi cererile proprii Domnului Iisus Hristos sau Maicii Domnului sau vreunui alt sfânt cu tot dinadinsul, cu ochii înlăcrimaţi, aşteptând ajutor ca de la o supremă instanţă. Mulţi sărută crucea cu care trece preotul printre ei, se ating de odăjdiile sfinţite ale preotului; toţi vin să se miruiască la sfârşitul slujbei, iar cei ce n-au mâncat în ziua aceea primesc o părticică de anafură, sau de pâine binecuvântată, sau un păhărel de apă sfinţită. Toţi îşi pleacă capetele la orice binecuvântare a preotului făcută peste ei în semnul crucii, făcându-şi şi ei semnul crucii, convinşi că astfel le vine ajutor de la Dumnezeu.”[1] Acesta este un rezumat al trăirilor interioare şi exterioare ale creştinului la slujbele Bisericii. În acest sens, remarcăm întâmplarea descrisă de Preafericitul Părinte  Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: „Un grup de profesori politologi din Germania care au participat odată la Liturghie şi apoi au luat masa la trapeza Mănăstirii Sihăstria, cea cu nouă cupole pictate frumos, la sfârşit, când au plecat, unii dintre ei ne-au spus: Am rămas profund impresionaţi de felul în care poporul dumneavoastră a păstrat evlavia şi credinţa creştină. Să o păstraţi aşa cum o aveţi, pentru că noi foarte adesea ne-am pierdut, legându-ne prea mult de lucrurile materiale. Am înţeles atunci că tradiţia bisericească ortodoxă poate fi o contribuţie deosebită în Europa atât de frământată şi care caută, aproape disperat, reunificarea, integritatea, vindecarea, sănătatea ei spirituală.”[2]

Tradiţia pe care o moştenim astăzi, acest tezaur care merită uneori mult mai multă atenţie din partea celor care îl deţin, este impresionantă: moştenim o arhitectură deosebită a lăcaşurilor de cult, împodobite cu o pictură care îl plasează pe om între Sfinţii lui Dumnezeu, pentru care pelerinii străbat chiar mii de kilometri să le admire în realitate. Moştenim o muzică bisericească  frumoasă, care inundă, atunci când este interpretată în toată splendoarea ei, toată fiinţa omului.

Rugăciunea, denumită după Tradiţia Ortodoxă ca fiind convorbire cu Dumnezeu, sau înălţarea minţii către Dumnezeu, este actul esenţial al întregii vieţi religioase prin care credinciosul intră în legătură cu Dumnezeu. În biserici, spitale, azile, temniţe sau şcoli, rugăciunea, prin prezenţa preotului, este acea punte de legătură între creştin şi Dumnezeu. Creștinul se află permanent în încercarea de a dobândi acea înţelepciune – bătrâneţe cinstită despre care ni se vorbeşte în Înţelepciunea lui Solomon 4, 8-9: „Bătrâneţile cinstite nu sunte cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată.”