Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi voioasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dumnezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom vedea Lumina” [Ps 35,10].

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte. Aceasta însă nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură negrăit de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul Domnului. Toţi vor fi în iubire şi prin smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici. Aşa mi-a dat sa înţeleg Domnul.

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să înveţe smerenia lui Hristos: sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi o caut cu lacrimi, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp.66-67)