Întâi trebuie spus aceasta, că Dumnezeu e suportul păcii de sine şi al păcii tuturor şi al fiecăruia: şi că toate se articulează între ele prin unirea lor neconfundată, prin care sunt unite în mod neîmpărţit. Prin aceasta, fiecare stând în mod nedespărţit, îşi păstrează neslăbit chipul propriu, nefiind tulburate prin amestecarea cu cele contrare; nici tocite în deplinătatea unirii şi a curăţiei lor. Deci vom intui o fire simplă a unităţii paşnice, o fire care uneşte toate cu sine şi în ele şi între ele, o pace care păstrează toate în îmbinarea neconfundată, neamestecată, a tuturor.

Datorită acestei unităţi neconfundate, minţile dumnezeieşti unite se unesc cu înţelesurile lor şi cu cele înţelese. Şi iarăşi urcă spre unirea necunoscută cu cele aliate mai presus de minte. Tot pentru ea, sufletele, unind raţiunile lor de tot felul şi înălţându-le spre o unică înţelegere curată, înaintează potrivit lor şi treptei lor, prin înţelegerea nematerială şi neîmpărţită spre unirea cea mai presus de înţelegere. Pentru ea subzistă unica și nedesfăcuta îmbinare complexă a tuturor în simfonia ei dumnezeiască: şi se armonizează în conglăsuirea şi în acordul şi în întregul desăvârşit.

(Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia, București, 1996, p. 171)