Sfinţii Părinţi arată că smerenia este rădăcina tuturor virtuţilor. Ea ne apără de toate ispitele, atrage harul lui Dumnezeu asupra noastră. Numai ea are putere să biruiască slava deşartă. Cel smerit nu se mânie, se socoteşte mai prejos decât ceilalţi întrucât îşi vede păcatele sale. Orice lucru rău i s-ar întâmpla nu trage la răspundere pe celălalt şi îşi recunoaşte partea sa de vină. Cel mândru dă totdeauna vina pe altul, şi chiar pe Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi cu cât erau mai aproape de Dumnezeu se socoteau mai păcătoşi. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur în marea lui smerenie a rostit rugăciunea pe care acum o mărturisim fiecare înaintea sfintei împărtăşanii: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Dar câţi dintre noi retrăiesc cu adevărat această stare înaintea Sfântului Potir atunci când rostesc această mărturisire? Totuşi aici trebuie să ajungem. Când Sfântul Antonie cel Mare a văzut toate cursele diavolului întinse pe faţa pământului, a suspinat şi a întrebat: Doamne, cine le va putea birui pe toate acestea? Dumnezeu i-a răspuns: „Smerenia le va birui pe ele şi cursele vrăjmaşului nu o vor atinge pe ea”.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 16-17)