Smerenia ne așază dintr-o dată în starea firească a existenței noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care să se adauge la viața noastră duhovnicească, ci este o așezare fundamentală a omului, care se vede în prezența lui Dumnezeu, Îi recunoaște atotputernicia, se uimește în fața măreției Lui apoi își vede micimea și nemernicia sa, și recunoaște smerit că tot ceea ce are, și însăși existența lui, este un dar al negrăitei iubiri și milostiviri dumnezeiești, fără de care nu poate nimic. Începutul înnoirii noastre nu se poate face deci, altfel decât prin intrarea în rânduială, prin smerenie.

De aceea pregătirea pentru Sfântul și Marele Post o începem cu smerenia, ca să o trăim în această vreme și apoi, cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieți acesteia, știind că numai călătorind pe cea mai bună cale, vom avea odihnă sufletelor noastre în veacul de acum și în vecii vecilor.

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 16)