Precum spune părintele nostru Siluan, există o smerenie a nevoinţei: ne trăim şi ne simţim pe noi înşine ca neputincioşi a trăi după porunci, începem a ne urî şi a zice că "eu sunt mai rău decât toţi". Şi aceasta deja este o smerenie. "Însă", zice Cuviosul Siluan, "alta este smerenia lui Hristos. Ea nu se raportează la nimic altceva, în ea nu se află nicio comparaţie, nicio deosebire - nimic. Este smerenia absolută a lui Dumnezeu." Iar când Dumnezeiasca smerenie se atinge de noi, atunci bucuria noastră nu constă în puterea de a zdrobi pe fratele, ci în dragostea către fratele care devine cuprinsul vieţii noastre. Şi se naşte un neobişnuit simţământ al unei "îndulciri", de acum duhovniceşti, "îndulcire" a unei ordini dumnezeieşti, din faptul că omul se simte mai mic decât ceilalţi şi că nu tânjeşte după stăpânire. Aceasta este Dumnezeiasca smerenie pentru care Cuviosul Siluan spune că "este inexprimabilă", pentru că, exprimată în limba noastră omenească, devine contradictorie.

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti - volumul I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004)