Rugăciunea adevărată este neîntreruptă şi mintea aflată în rugăciune nu rătăceşte. Rugăciunea cere stăruinţă şi râvnă deosebită şi cere ca sufletul să fie îndurerat şi cugetul în­dreptat numai spre Dumnezeu. Nu cu cuvinte goale trebuie să ne rugăm, ci rugăciunea noastră trebuie s-o îndreptăm spre lucrurile bune şi de folos. Smerenia poartă rugăciunea oriunde, iar rugăciunea este dovadă a smereniei. Cunoscându-ne aşadar slăbiciunea, chemăm puterea lui Dumnezeu.

Fecioare, numai pe Hristos şi pe Tatăl Său să-L aveţi în faţa ochilor, luminate în rugăciuni de Duhul. Atunci când ne rugăm, dacă nu vorbim cu Dumnezeu, cum credem că ne va asculta? Rugăciunea ne împreunează şi ne uneşte cu Dumnezeu, dat fiind că este vorbire dumnezeiască şi îm­părtăşire a minţii de Cel ce este mai bun şi mai cinstit decât toate.

Rugăciunea este ajutor vieţii noastre, este vorbire cu Dum­nezeu, uitare a celor pământeşti şi suire la cer. Prin rugă­ciune ne mutăm la Dumnezeu. Rugându-ne ne facem sta­tornici si neclintiți, dacă suntem cu adevărat încredinţaţi că ne aflăm lângă Dumnezeu.

(Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina Făcătorul de minuni, Editura Sophia, p. 202)