În vremea aceea, a venit Iisus în hotarele Tirului și ale Sidonului și, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu știe, dar n-a putut să rămână tăinuit. Căci îndată auzind despre El, o femeie a cărei fiică avea duh necurat, a venit și a căzut la picioarele Lui. Și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Și ÎI ruga să alunge demonul din fiica ei. Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii; căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Ea însă a răspuns și I-a zis: Da, Doamne, dar și câinii, sub masă, mănâncă din fărâmiturile copiilor. Și Iisus i-a zis: Pentru acest cuvânt, mergi! A ieșit demonul din fiica ta. Iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieșise. (Marcu 7, 24-30) (Joi în săptămâna a 16-a după Rusalii)

Evanghelia acestei zile face referire la minunea săvârșită de Domnul la cererea unei femei păgâne, care Îl ruga să îi vindece fiica demonizată. În textul paralel, de la Matei (15, 21-28), care se citește și ca a șasea Evanghelie de la Sfântul Maslu, ea este numită „cananeeancă”, adică descendenta unuia dintre triburile care populau Țara Sfântă înainte de venirea evreilor din Egipt. Așa cum, în viețile sfinților, prin „elini” nu se înțeleg grecii ci păgânii, adică necreștinii, tot la fel în Noul Testament acesta era un termen utilizat pentru neevrei. Dar și dintre aceștia, deși nu credeau în Dumnezeul cel unic, „Cel ce este” sau „Iahve” al evreilor, totuși erau unii care țineau cont de învățătorii, profeții și conducătorii poporului ales. Această femeie, suferind nu pentru vreo boală proprie, ci din cauza bolii fiicei sale, nu se sfiește să ceară ajutor Domnului Iisus, despre Care probabil auzise de la oamenii din jur că ar putea să aducă vindecarea fetei. Potrivit lui Matei, Hristos o „ispiteşte” mai întâi şi îi spune că nu se cuvine să faci milostenie cu „câinii”, referire indirectă la cei necredincioşi (Matei 15,26). În textul citit aici, Domnul nu mai pare atât de agresiv verbal, ci spune doar: „lasă întâi să se sature copiii”, prin care s-ar înțelege că acordă oarecare prioritate fiilor lui Israel, dar nu exclusivitate pentru mila cerească. Totuși, completând, ajunge la aceleași cuvinte dure: „nu e bine să iei pâinea copiilor, ci să o arunci câinilor”. Atunci, femeia într-o deplină smerenie îşi recunoaşte nevrednicia, cerând chiar şi aşa măcar „resturi” de la masa stăpânului milostiv, așa cum câinii, pe sub masă, mănâncă firimituri. Cu alte cuvinte, îşi înţelege starea căzută, dar cere dramul acela de milostenie pe care îl are stăpânul nu cu o slugă, ci cu un animal de casă. Pentru această atitudine de umilinţă, Hristos o miluieşte. Ba mai mult, ea devine un contraexemplu etern al celor mândri, al celor ce se simt privilegiaţi în raport cu Marele Stăpân. 

Vindecarea din stăpânirea celui rău este doar un pretext pentru Evanghelia acestei zile. În realitate, ceea ce se accentuează este smerenia femeii din Fenicia, care înduplecă milostivirea lui Dumnezeu. Acesta, deși în viziunea iudaică asculta cererile israeliților în exclusivitate, în realitate nu uită de ceilalți oameni. Toți sunt copiii Săi, nu doar membrii poporului ales. Smerenia acestei femei păgâne e amintită și în multe strofe din slujbele bisericești. De exemplu, condacul al 11-lea al acatistului Mântuitorului constituie o paralelă moralizatoare între femeia păgână și noi, cei de azi: „Cântare cu totul de umilinţă aduc Ţie, eu nevrednicul, şi strig Ţie ca şi cananeianca: Iisuse, miluieşte-mă, că nu am fiică, ci trup, care cumplit este stăpânit de diavolul, cu patimi şi cu urgie fiind aprins, şi dă-mi tămăduire mie celui ce strig: Aliluia!”. 

Aflați într-o lume cu priorități deseori diferite de cele ale creştinilor, suntem tentați să ne atașam de valorile trecătoare, de moda și de cerințele veacului. O atare stare nu e automat rea. Sfântul Pavel spunea că nimic nu este necurat (Romani 14, 14), că toate trebuie primite cu mulţumire (1 Tesaloniceni 5, 18) şi că sunt îngăduite, însă nu toate sunt de folos, de aceea nu trebuie să ne lăsăm biruiţi de ceva (1 Corinteni 6, 18), ba chiar îndemna să încercăm toate, ţinând însă ceea ce este bine ( 1 Tesaloniceni 5, 21). De la teorie la practică însă e cale lungă. Uneori, dorința de a încerca ceva nou poate lua amploare. După o vreme, plăcerea nevinovată se transformă, nu mai e un simplu capriciu, ci obişnuinţă. Astfel apar patimile trupeşti care încetișor încep să fie vizibile. Fie că e vorba despre lăcomia pântecelui, desfrânare, alcoolism, iubire de câştig sau de lux, aceste deprinderi pot deveni atât de puternice, înlănţuind omul cu o asemenea tărie, încât el nu mai reuşeşte să se ridice şi are nevoie de ajutor din afara lui. Nouă, ortodocșilor, ne este lesne să mergem la duhovnic şi să ne mărturisim neputinţa, primind în schimb sfat, dezlegare de păcate şi merinde – Trupul şi Sângele lui Hristos - pentru drumul de acum înainte. Dar începutul ieșirii din criză e recunoașterea stării noastre căzute, așa cum făcuse cananeeanca. 

Smerita recunoaştere a păcatelor și neputințelor este forma tainică prin care ne curăţim de patimile trupului şi redevenim stăpâni peste propriul sine. Înţelegem că nu putem răzbi singuri, că avem nevoie de sprijinul lui Dumnezeu. Uneori înainte de a-l primi, suntem și noi „ispitiți”, încercați cu tot felul de „provocări”, așa cum și Iisus a încercat-o pe femeia îndurerată. Dar încercarea nu înseamnă că Dumnezeu ne alungă, ci că ne vrea dezgoliți de armurile cu care ne-am îmbrăcat pentru a nu fi răniți din cei din jur. Tocmai lipsiți de acest harnașament artificial, Îl „biruim” până și pe Dumnezeu Care Se lasă înduplecat și ne miluiește. „Inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”, spune psalmistul David (Psalmi 50, 18). Dar aceasta nu fiindcă El ne-ar vrea umiliți, îngenunchiați, ci eliberați de toate imaginile false pe care ni le-am construit despre propriul sine.