În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut pe un om care ședea la vamă, cu numele Matei, și i-a zis acestuia: Vino după Mine! Și, ridicându-se, a mers după El. Și pe când ședea Iisus la masă, în casă, iată mulți vameși și păcătoși au venit și au șezut la masă împreună cu Iisus și cu ucenicii Lui. Și, văzând fariseii, au zis ucenicilor: Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii? Iar Iisus, auzind, a zis: Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Duceți-vă, așadar, și învățați ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă»; că n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință. (Matei 9, 9-13) (Sâmbătă în săptămâna a cincea după Rusalii)

Aflat încă în ținutul Galileii, după o scurtă traversare pe malul opus al mării, în ținuturile gadarenilor păgâni, Domnul Se reîntoarce în orașul în care Și-a făcut cunoscută îndeosebi misiunea mântuitoare, anume în Capernaum, unde vindecă un slăbănog, nu fără împotrivirea mai degrabă prin murmur de nemulțumire a cunoscătorilor Legii. Aici a vindecat Iisus pe sluga unui roman, conducător roman de oști. Orășelul-port de o oarecare importanță economică locală, era loc de întâlnire a multor popoare. Grecii și alte popoare de prin deșertul Arabiei erau prezente în cetate dacă nu permanent, cel puțin pentru negoțul de zi cu zi. În acest context exista și o vamă internă, comercială, impusă cu siguranță de stăpânitorii oficiali, romanii. Cel responsabil cu vama era iudeul Levi, cunoscut de istoria creștinismului drept Matei, care se traduce etimologic, din evreiescul Matatiahu, prin „darul lui Dumnezeu” sau „dăruit de Dumnezeu”. Cu siguranță că acest nume nou l-a primit fostul vameș de la Domnul Hristos după chemarea la ucenicie, așa cum se întâmplase și cu Simon, devenit Petru.

Prin urmare, evanghelistul își descrie propria chemare la apostolat, deși nu o face cu lux de amănunt, parcă dorind să nu se așeze nicidecum în centrul atenției. Nu amintește alte detalii decât că Hristos a văzut un om șezând la vamă, i-a zis „urmează-mă”, iar acesta s-a supus, sculându-se de acolo. Prezența Domnului trebuie să fi fost deosebit de impunătoare, din moment ce noul ucenic nu a zis nici că trebuie să își termine tura, nici că are nevoie de explicații pentru ce să Îl urmeze pe vestitul Învățător. Din cele povestite în continuare s-ar deduce că intrarea sa în apostolat a însemnat pentru început o împreună-ședere la o masă, tot ce e posibil că acasă la Matei. Aici au venit la masă colegi ai celui chemat, anume alți vameși și păcătoși, unde au discutat – nu se știe ce anume – cu Iisus și ucenicii Săi. Matei însuși, fost vameș, acum Evanghelist și Apostol, descrie pe cei care ședeau la masă cu Domnul cu termeni depreciativi. Sau poate că nu. Totuși, când vameșii sunt asociați prin conjuncția coordonatoare „și” cu păcătoșii, se poate înțelege din capul locului că perceptorii de taxe nu sunt nicidecum bine văzuți. Nu e clar nici ce înseamnă concret păcătoșii, nu se explică în ce păcat se aflau. Dar nu aceasta contează, ci faptul că Hristos nu S-a jenat de niciunul dintre ei. Aceasta, deși în Psalmul (100, 6-7) se spune: „Pe cel ce clevetea întru ascuns pe vecinul sau, pe acela l-am izgonit. Cu cel mândru cu ochiul și cu cel nesățios la inima, cu acela n-am mâncat”, prin urmare exista o tradiție a celor care urmau Legea mai strict, ca să nu intre în contact cu cei care aveau păcate evidente.

La evreii de acum două mii de ani, cu atât mai mult vameșii erau asociați cu păcătoșii, nu neapărat datorită abuzurilor pe care le comiteau, ci mai degrabă pentru că erau angajații romanilor, supuși stăpâniei, prin urmare erau considerați de neatins, necurați fiindcă săvârșesc lucrări nepermise unui om cuviincios. Tocmai de aici răsare întrebarea adresată de farisei, nu lui Iisus direct, ci ucenicilor acestuia: „Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?”. Desigur, această întrebare retorică nu a fost intenționată pentru ca ucenicii să dea un răspuns. Fiind rostită probabil tare, ca să Îl determine pe Cel vizat la o reacție. Hristos a auzit și a răspuns numaidecât, în stilul caracteristic, lapidar, atunci când taxează judecata pripită, formele fără fond: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”. Și continuă, explicând, nuanțând, pentru a nu da de înțeles că fariseii chiar ar fi sănătoși: „Milă voiesc, iar nu jertfă”, citând un verset din cartea profetului Osea (6, 6). Nu ritualul strict respectat, dar fără inimă, e bineplăcut Atotputernicului Creator, ci mai degrabă inima binevoitoare, după cum rostim în Psalmul (50, 18): „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă și smerită...”. Doar apoi bunăvoința Domnului dă un sens arderilor de tot sau jertfelor. În ordinea priorităților, pe locul întâi se află duhul umilit, care se vede în modestia lui Matei care își descrie lapidar convertirea, apoi vine inima deschisă, vizibilă în prezența vameșilor și a păcătoșilor la întâlnirea cu Hristos și abia apoi vine litera legii, a cărei respectare este și ea, fără îndoială, importantă.