Copilul meu, ca regulă trebuie să ai permanentă învinuire de sine. În orice controversă, fă mai întâi o metanie; în acest fel tu vei primi cununa cel dintâi şi-l faci şi pe fratele tău să se pocăiască. Permanent, meditează la Domnul, Care S-a smerit pe sine, aşa încât sufletul tău să fie gata să pătimească orice fel de umilinţă pentru dragostea Sa. Ceea ce joacă cel mai important rol în lupta duhovnicească este ca omul să înveţe să se smerească, să se învinuiască şi să-şi apere aproapele. Oricine a învăţat această filozofie cu siguranţă culege deja cel mai dulce rod al eliberării de patimi.

Altminteri, îşi va târî cu sine patimile spre marele şi permanentul său chin. Copilul meu, învinuieşte-te încontinuu. Să nu te consideri vreodată îndreptăţit; ori de câte ori auzi ceva rău despre tine să spui: „Fraţii mei au dreptate; aşa sunt eu. Merit o şi mai mare defăimare din pricina păcatelor mele”. Mereu să te consideri mai prejos decât toţi şi să te înfrânezi de a porunci ca acela ce are autoritate. Pe scurt, smerenie în toate.

Mereu să te consideri tare păcătos şi întinat, aşa încât Iisus Hristos să poată avea milă de tine şi să-ţi ierte multele tale păcate. Să ai ascultare faţă de toţi fraţii; să fii cel mai de pe urmă şi mai umil dintre toţi, dacă vrei ca patimile şi neputinţele tale să te părăsească.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 205)